O viata, trei sporturi, nenumarate trairi. Despre tot ceea ce inseamna inotul, ciclismul, alergarea, si ceea ce se afla dincolo de acestea atunci cand iti traiesti pasiunea pentru sport.
Iata ca timpul alocat trimiterii povestilor s-a scurs si am ales din cele trei povesti primite pe cea a Irinei care va merge in finala concursului de povesti High5, care va avea loc pe pagina lor de facebook.
Bravo Irina! Si pentru performanta deosebita si pentru relatarea frumoasa!
Le multumesc mult tuturor celor care si-au dat interesul sa-mi trimita povestea lor!
MIB 2011... Primul maraton.... cateva cuvinte pentru
atatea trairi
de Irina Chirescu
La indemnul unui
prieten drag m-am decis sa pun in
cuvinte primul meu maraton intr-o lume a semimaratoanelor. Recunosc, nu am fost
atrasa de ideea de a alerga un maraton, eram concentrata pe obiectivul propus de a alerga un
semimaraton in mai putin de 1h30’, un record personal pe care anul acesta inca nu l-am atins.
Cineva mi-a spus odata ca nu esti un alergator complet pana nu faci un maraton,
starile, intensitatea lor, emotiile sunt cu totul diferite fata de cele
resimtite intr-un semimaraton. La miile de km alergati, un maraton parea usor
de terminat pentru mine, recunosc am
avut mari emotii, desi toti din jurul
meu ma sustineau cu incredere si mult optimism, de care in cele din urma m-am
molipsit si eu.
Cu doua saptamani inainte de maraton, mi-am temperat
antrenamentele, reducand volumul considerabil, cu doua zile inainte de maraton
nu m-am putut abtine si am mai facut o ultima alergare lunga ( 16km), daca as
fi fost prinsa pe stadion de companionii mei de alergare riscam o mustrare strasnica
ca rispesc energia ce imi va fi atat de necesara. Si alimentatia
a fost mai atent monitorizata, am mancat mai multa miere, lamai, am evitat
mesele bogate in proteine. De grasimi si alte tentatii dulci nici nu mai vorbesc. Ma simteam usoara,
energica si asta era cel mai important.
A venit ziua cursei...o zi de toamna rece mohorata, ploua
marunt si din toate conditiile de antrenament ploaia imi era cea mai
antipatica. Am spus de atatea ori ca daca ploua nu voi alerga incat expersia "Never say never!" se adeverise
intru-totul. La start parea mai degraba
un loc in care ne-am adunat toti cei care impartasim pasiunea alergatului,
discutii vesele relaxate, multi ma intrebau ce timp mi-am propus pentru
semimaraton. Au ramas surprinsi, placut, cand le-am spus ca nu fac
semimaraton, ma completez ca sportiv cu un maraton. Si s-au risipit si emotii si starea de
infrigurare... START!!!
Primii 10 km ( o bucla din cele patru) nu realizez cand i-am
facut, aveam atata energie, ma simteam comfortabil. Era prima cursa in care
foloseam sosete de compresie, imi dadeau aripi prin ploaia marunta. Nu am zabovit la puncte de
alimentare, nu simteam nevoia. Mai zaream prieteni printre alergatori si ne incurajam reciproc.
E una din cele mai frumoase momente atunci cand alergi, sa fii incurajat si sa incurajezi la randul tau. Ne uneste pasiunea pentru alergat, iar poate
singura diferenta intre noi o face timpul scos in cursa.
Dupa inca 10 km, eram tare curioasa sa vad care mi-ar fi fost
timpul la semimaraton, de... vechile ofuri nu se uita. Intr-un sir lung de
socoteli, cat am scos, uitandu-ma la ceas, "trebuie sa fi fost peste 1h30", au
mai trecut km buni pana sa incep sa simt
cum devine din ce in ce mai greu, nu mai eram atat de sprintena, ma incerca o
durere de sold. Era greseala mea si stiam, ca toate curbele le luasem cu
miscari scurte, bruste. Din loc in loc
mai vedeam fotografii delegati pentru
concurs, ma gandeam cum toate grimasele mele de durere vor fi imortalizate fara
scapare. Bine ca machiajul imi era
intact. Trecusem de km 30, pragul considerat
a fi unul psihologic, dincolo de care cursa devine o adevarata
provocare. Pentru mine, insa, durerea
era marea provocare. Ma intrebam de ce
alerg, endorfinele erau departe de mine, insa abandonul nu era solutia, nu atunci,
nu acolo, nu cand atata lume are incredere in mine ca pot sa o fac, nu cand eu
stiu ca pot sa o fac. Pot sa imi
depasesc propriile bariere, mai pot, doar ma sunt cativa km, par interminabili.
Am auzit o incurajare: hai Irina, hai ca
poti!, nu am intors capul, dar am recunoscut vocea, era Marian Chiriac.
Fusese delegat ingerul meu pazitor, sa ma duca cu bine la final. I-am spus de
durerea brusc aparuta, argumentele mele cat de greu este pareau de
neimpresionat pentru el. Imi repeta ca pot, ca mai am putin. L-am rugat sa o
ia inainte, pasii lui in alergare imi distrageau atentia de la toata
suferinta. In ultimii metri, nu l-am mai zarit, ultimul strop de energie l-am
risipit pentru linia de final, pentru cateva secunde in minus, un zambet de
victorie, pentru cei ce ma asteptau dincolo de finish si cine stie, o poza
reusita.
A fost greu, dar nu imposibil. 3h 23’. Am invatat ca barierele ti le impui singur si
tot singur le ridici, iar suportul, increderea celor dragi este de nemasurat. Vointa este singurul aliat in bataliile pe
care le dam, in alergare sau nu, sa ajungem la finish.
Trebuie sa ii multumesc Laurei de la High5 pentru imboldul pe care mi l-a dat de a scrie in sfarsit despre unul dintre concursurile din acest an care m-a marcat intr-un mod major, si despre care nu apucasem inca sa scriu nimic, desi au trecut luni bune de atunci.
Sa lamuresc un pic despre ce este vorba... High5 a lansat o invitatie la un mic concurs de povestit, cu tema "Cea mai faina experienta a mea la un concurs din 2011".
Acest concurs invita cativa sportivi, unii mai profesionisti, altii mai amatori asa ca mine, dar toti foarte dedicati sportului lor, sa impartaseasca aceasta experienta pe blogurile lor, si sa incurajeze cititorii sa scrie la randul lor povestioara unei astfel de experiente.
Asadar lansez o invitatie catre voi, daca aveti o poveste incitanta despre experienta anului 2011 la un concurs de triatlon, maraton, inot, ciclism, sau orice alt sport de anduranta, nu ezitati sa o impartasiti aici sau pe oricare dintre blogurile celorlalti sportivi participanti, care sunt:
Unii dintre ei sunt prietenii mei alaturi de care m-am initiat in alergare si triatlon, altii sunt sportivi cu performante deosebite pe care ii admir si care m-au inspirat in alegerea Ironman-ului, sau pasionati de sport cu talent organizatoric, cum sunt Gabi - "motorasul" Ro Club Maraton, sau Bogdan Antohe - foarte implicat in organizarea principalelor concursurilor de triatlon de la noi, care in acest an au avut un succes rasunator.
Eu voi alege cea mai interesanta poveste care imi va fi trimisa mie, fie intr-un comment la acest post, fie prin email la buciuc_sergiu@yahoo.com, iar aceasta va fi premiata cu un Race Pack de la nutricult (geluri si bauturi pentru o cursa de 4 ore).
Lucrurile nu se termina insa aici. Povestea selectata de mine va participa alaturi de povestile selectate de ceilalti sportivi participanti intr-o finala pe pagina de facebook a celor de la High5 pentru a primi premiul cel mare, care deasemenea consta in produse de la nutricult.
Regulile ar fi urmatoarele:
- Perioada in care se primesc povesti este 10-15 decembrie - Premiul pentru castigator este un Race Pack de la www.nutricult.ro (geluri si bauturi pentru o cursa de 4 ore). Alesul/aleasa intra apoi in finala (intre 18-24 decembrie vom da liber la voturi pe pagina de Facebook a nutricult.ro), iar cel care primeste cele mai multe voturi castiga un Marathon Pack, un tub de Zero citrice, un tub de nuun si batoane energizante si de recuperare. Adica setul complet de la nutricult.ro - Povestile trebuie sa aiba intre 100-1000 cuvinte - Povestea poate fi postata doar pe unul dintre blogurile participante in concurs - Daca v-ati mai spus deja povestea cu alta ocazie, retrimiteti-o, nu dati doar linkul catre ea
Povestea voastra poate ajunge sa ii inspire si pe altii sa se incumete la a-si testa un pic limitele, si la a incerca ceva nou, asa ca eu zic ca merita efortul de a scrie cateva randuri despre ceea ce ati trait voi frumos la un concurs de anul asta, si de ce nu, sa fiti si recompensati pentru asta cu un premiu foarte util celor activi.
Eu unul asa am fost inspirat sa alerg mai intai primul maraton, iar apoi sa visez la un Ironman, citind astfel de relatari pe care le-am gasit la vremea repectiva pe site-ul Ro Club Maraton, care by the way, acum vad ca e doldora de povesti noi, si interesante, check it out.
In continuare voi povesti despre experienta mea din 30 iulie 2011 cand am participat la:
ExtremeMan Nagyatad
Acesta a fost al doilea triatlon de lungime Ironman pentru mine. Primul a fost Ironman Oradea, inceputul unei frumoase prietenii intre mine si sportul asta.
Prin iarna, cand ma apucam eu plin de optimism sa fac inscrierea la concursuri, mi s-a parut ca un interval de 6 saptamani intre Oradea si Nagyatad imi este suficient pentru recuperare si a reintra din nou in forma maxima. Acum imi dau seama ca am subestimat un pic perioada post-Ironman Oradea.
De la cei mai experimentati ca mine aflasem ca dupa un concurs atat de solicitant iti cam piere pentru o vreme cheful de antrenament serios. Si nu atat concursul, cat stresul asociat cu intregul ciclu de pregatire (care la mine a durat 6 luni) te aduce intr-o stare de "sport blues". Cata vreme dureaza acesta stare insa nu stiam.
Planul meu era ca doua saptamani dupa primul Ironman sa o iau incet incercand ca prin antrenamente usoare si placute sa revigorez flacara cam plapanda a motivatiei. Urma sa reintru in programul de antrenament cu bateriile incarcate si, timp de trei saptamani, sa reiau aproximativ acelasi volum ca in perioada de build de dinainte (undeva in jur de 14-16 ore pe saptamana). Ultima saptamana inainte de Nagyatad era rezervata taperingului (adica frec menta, sperind ca oboseala cade de pe mine ca o crusta crapata si ies de sub ea un om nou fix in ziua concursului).
Ok, acum in lumea reala, lucrurile au mers conform planului doar primele doua saptamani dupa Oradea. Eram intr-adevar lipsit de orice imbold de a face antrenamente care se imi ridice pulsul peste 120 bpm sau mai lungi de o ora. M-am balacit la bazin (pentru prima data nu mi-a mai pasat la ce ora ma duc la bazin si cati oameni sunt pe culoar), am facut plimbari cu bicicleta, si urcari lejere pe munte cu Claudia (antrenamente pentru 7500).
Am intrat in a treia saptamana dupa Oradea si inca nu ma regasisem. Oboseala generala nu imi trecuse dar trebuia sa reintru in antrenamente mai serioase. Ceea ce am facut, dar fara prea mare tragere de inima. Uneori uram ideea ca trebuie sa ies la un antrenament mai greu, mai ales cand era vorba de o sesiune de intervale la inot, sau un tempo pe trainer acasa. Asta se traducea automat intr-o sesiune mai slaba, in care nu reuseam sa trag de mine foarte tare.
Pentru a combate aceasta stare am cautat companie de antrenament, si am incercat sa-mi potrivesc turele de bicicleta cu ale unor prieteni. Antrenamentele in grup sunt intr-adevar mult mai interesante, si mai usor de suportat. Dar nu trebuie sa cazi in capcana de a face prea multe asa, pentru ca la Ironman esti singur. O regula de aur zice "train like you race" (care este valabila in perioada de 2-3 luni inaintea concursului)). Concurezi singur, te antrenezi singur. Trebuie sa ai capacitatea de a suporta orele alea in sa tinindu-ti singur companie.
Per ansamblu nu simt ca m-am antrenat cum trebuie aceste saptamani. Partial datorita si concursului maraton 7500, care m-a scos din ritm mai bine de o saptamana, pot spune ca mi-a cam lipsit consistenta antrenamentelor. Asta are consecinte in plan fizic dar si psihic. Increderea in sine in ceea ce priveste performanta pe care o vei avea in concurs este strans legata de cat de bine stii ca te-ai antrenat. Daca in adancul tau nu simti ca ai fost total dedicat, atunci increderea sufera.
Cu o saptamana inainte de Nagyatad mi-am dat seama ca nu trebuie sa imi setez asteptari prea mari, pentru a nu fi dezamagit. Asa ca am facut o schimbare de focus. Scopul a devenit sa fac acest concurs pentru a-mi imbogati experienta si pentru a invata din greselile pe care urma sa le fac. Cu aceasta schimbare mentala automat am devenit mult mai relaxat.
Marti plecam spre Nagyatad impreuna cu Razvan si Robert iar miercuri am ajuns. Un orasel cochet si foarte ordonat, iar noi stateam la o pensiune langa traseul de alergat. Glumeam cu Razvan ca daca obosim la concurs venim acasa si tragem un pui de somn si ne intoarcem la alergat.
De cand am venit vremea a fost inchisa si ploua mare parte din fiecare zi. Asa a fost toata saptamana. Eram ingrijorati ca va trebui sa facem fata unui traseu de bicla pe timp de ploaie.
Activitatea fizica pana la concurs s-a rezumat la o alergare de 5-6 km miercuri, o bicla de recunoastere joi, si vreo doua-trei iesiri la bazin, plus balaceala in bazinul de apa termala.
Localitatea nu are mai mult de 12000 de locuitori si cu toate astea are un bazin olimpic exterior incredibil, parte dintr-un strand mare ce include si bai termale. In care bineinteles ca n-am ratat cateva balaceli.
Inaintea concursului am avut ocazia sa-l cunosc pe Marius Rus, aflat la al 18-lea Ironman (holy shit!!!), si cativa dintre ceilalti romani participanti. Joi a venit si Sandor. Puteam doar sa-i ghicesc emotiile (stiind ca Ironman e pe lista lui de multa vreme, un concurs pe care l-a asteptat si l-a pregatit cu atentie) pentru ca altfel parea foarte vesel si degajat.
Ziua concursului a inceput la 4 dimineata. Ne trezim si aruncam o privire afara. Nu parea de bine, dar totusi prognoza meteo zicea ca azi nu o sa mai ploua.
Luam un mic dejun la 4:30, pregatit de gazdele noastre de la pensiunea Semiramis, un cuplu deosebit de amabil si dedicat afacerii lor. S-au trezit cu noaptea in cap sa ne pregateasca masa. Noi le spusesem ca nu avem devoie de multe. Niste cereale, iaurt, cateva felli de paine, unt si gem. Dar nu, ei au pus masa exact cum o pregateau in fiecare zi, cu o gramada de mancare. Nu era primul si nici ultimul an in care gazduiau triatlonisti veniti la concurs (apropo, pensiunea era plina).
La ora 5:00 un autocar ne duce spre lac, iar bicicletele sunt transportate intr-un camion. Facem ultimele verificari, umplem bidoanele cu long energy, ne lipim "mancarea" (adica gelurile si batoanele) de bicicleta. Stiu ca suna ciudat, dar bicicleta este proba in care trebuie sa mananci cel mai mult, iar toate gelurile si batoanele ocupa un volum destul de mare pentru singurul buzunar pe care il am la spatele costumului. Impart batoanele energizante in jumatati si le pun pe bara de sus a cadrului incepand din apropierea ghidonului. Sunt lipicioase si adera instant la cadru, nici nu mai trebuie sa flosesc banda adeziva. cool! Trusa mea de scule consta in urmatoarele: doua camere, un levier, un multitool micut, doua capsule de CO2 si un kit de vulcanizare. Camerele le-am bagat in costum in partea din fata, restul in buzunarul din spate. Costumul fiind mulat, e practic ca un buzunar gigant in care poti sa indesi chestii. Am doua bidoane, unul in spatele seii, si cel aerodinamic dintre aerobaruri. Din cauza bidonului din spatele seii nu imi pot lua trusa de scule care se pune exact in acelasi loc. La altii vad trusa de scule pusa pe bara de sus, aproape de ghidon. Imi fac o nota mentala sa imi procur si eu una. Imi iau si o pompa, pentru ca nu se stie cum stric/pierd vre-una din capsule, sau poate fac mai mult de doua pene. Plasez strategic un sandvis in costum la ceafa, pentru "clipe negre" :)
Agitatia creste, lumea incepe sa apara si predam bicicletele in stand. Imi asez casca pe bicla si in ea pun camerele, sculele, mp3 player (in mod normal nu l-as lua dar motivatia nu mai e aceeasi ca la Oradea, asa ca mi-e putin cam frica de singuratatea celor 6 ore de bicla), doua plicuri cu long energy si centura de numar in care sunt asezate niste geluri. E o gramajoara considerabila, va trebui sa am grija cum si cat de repede pun toate chestiile astea pe mine la momentul tranzitiei.
Trag pe mine neoprenul si cobor la lac unde aproximativ cei 450 de oameni se pregatesc de start. Lacul este oglinda, iar pe marginea lui sunt case foarte frumoase. Cred ca e o priveliste interesanta sa locuiesti acolo si sa iti iei cafeluta pe ponton privind sirul lung de inotatori in apa care fierbe.
Imi reamintesc care este scopul meu la acest triatlon: sa invat, sa acumulez experienta, sa imi mai fortez un pic limitele. Sa-ti fortezi limitele, este singurul mod in care poti creste. De terminat nu se pune problema, iar pentru un rezultat foarte bun nu ma simt pregatit. Asa ca asta e singura mea optiune, "to bag it", "to put it under my belt". Si de ce nu, sa am o zi foarte frumoasa. Concursul trebuie sa fie o placere. Da, tragi de tine, uneori doare, dar cei care il practica si s-au antrenat au invatat sa descopere placerea pura dintr-un efort sustinut. Pentru ca stii ca devii mai bun in acest proces. Orice stres pe care il aveam dispare, stiu ca va fi o zi memorabila, iar pana la sfarsit voi fi valorificat sansa de a ma autodepasi.
Momentul initial mai dificil al ciocnirilor si lovirilor trece mai repede decat ma asteptam. Inot relaxat, si imi place ce vad de fiecare data cand scot capul intr-o parte din apa: in ambele parti 5-10 corpuri care se misca ca si mine, suntem parca la unison. Incadrat in felul asta nu ma mai obosesc sa scot prea des capul la orientare, suntem ca un banc de pesti :)
Dupa prima baliza ne mai rasfiram. Acum ma uit in fata la fiecare 2-3 iesiri la respirat pe partea dreapta (respir bilateral, dar nu ma simt confortabil sa ma scot in fata capul din apa cand respir pe stanga).
Se termina prima tura de 1900 de metri, se iese pe mal, se trece prin poarta, si inapoi pentru a doua tura. Ies din apa intamplator impreuna cu Liviu. Daca nu ma insel el e costumul Orca cu care am inotat o buna bucata la Oradea.
Termin inotul dupa o a doua bucla fara evenimente notabile. Ca de obicei, cand ies din apa ma uit in spate sa vad cam cati mai sunt, si iar imi zic: Fuck, ce incet am mers! :)
Imi dau jos neoprenul intr-un cort special amenajat si ajung langa bicla unde incep sa culeg chestiile puse in casca si sa le pun pe mine. Ma cam incur cureaua de la monitorul cardiac, si in firul de la casti si imi zic ca data viitoare vor ramane acasa. Consider ca nu mai am nevoie sa ma uit la puls. Nu am tendinta sa pornesc tare, asa ca ma bazez pe bunul simt sa-mi spuna cand merg prea tare. Trec minute bune pana imi iau tot ce trebuie. In total am petrecut 8 minute in tranzitia asta, foarte mult, avand in vedere ca nu aveam nevoie de odihna, ci doar mi-am luat prea multe chestii.
Incep bicicleta. E inca inorat, si imi e un pic frig dar dau rapid din picioare sa ma incalzesc. In prima bucata de drum ma incetinesc doua bariere lasate de cale ferata, la una astept sa treaca trenul, la alta voluntarii ne fac semn sa trecem in timp ce trenul incetinea tot la semnele lor. Mama astia opresc si trenurile pentru sportul asta!
Ca si la venire in masina, ma gandesc din nou ca e totusi frumoasa Ungaria in zona asta, seamna un pic cu Normandia unde fusesem la Tour de Pays de Caux. Pajisti, lanuri, paduri, lacuri, mult verde si vaci. Cu totul altceva decat ceea ce eram obisnuit sa vad pe autostrada, drumul obisnuit cand tranzitezi tara asta
Imi place ca prima parte se desfasoara pe un drum secundar foarte pitoresc. Pe urma iesim intr-o sosea mai larga si dupa 75 de km ajungem in Nagyatad. Dar evident ca nu se termina aici, mai avem trei ture de cate 35 de km, toate trecind prin centrul orasului Nagyatad. Aici parca e o scena dintr-un clasic de ciclism, cu lume multa adunata pe ambele margini ale soselei, incurajindu-ne.
Alimentarile pana aici au fost super, la fiecare 25 de km. Nu a trebuit sa opresc la nici una, voluntarii dadeau bidoane la 0.75 cu izotonic. Aruncai bidonul gol si primeai unul nou. nici macar nu m-am chinuit sa imi mai umplu bidonul aerodinamic din fata dupa de l-am golit. Tot din mers puteai lua si banane sau batoane energizante.
Pe bucle, unde se merge pe bucati drepte pe ambele sensuri incep sa-mi vad cunoscutii si sa calculez dupa prostul meu obicei :) cat are fiecare in fata mea, pentru ca stiu ca au iesit mai bine ca mine de la inot. Sandor are vreo 7 km, Cristi vreo 4 km. Pe Razvan nu-l vad iar Robert aproape ca imi da o tura.
Ok, incerc sa micsorez distanta fata de ei.
Imi revine durerea de spate care a aparut de cateva zile (probabil de la diferentele de presiune atmosferica, eu stiu ca am o problema cronica la spate capatata pe vremea cand ridicam greutati, si care ma supara uneori cand se strica vremea). Nu mai reusesc sa stau in aerobaruri si sunt fortat sa ma ridic des pentru a ma intinde ca sa mai calmez durerea. Imi doresc sa se termine, sa simt din nou pamantul sub picioare. La ultima bucla le vad pe Luminita si Andreea, chiar ma intrebam pe unde sunt. Imi vine sa-i zic Luminitei ca imi pare rau ca am refuzat calmantul pe care mi-l oferise dimineata, dar nu apuc.
Pe ultima bucla ma apuca o nevoie. De obicei fac din mers, dar acum sunt fericit sa opresc doua minute pentru a o rezolva, mai ia si spatele meu o pauza.
Termin ultima bucla si vad ceasul in jur de 7h20m de la start. Ma gandesc ca nu-i deloc rau, cu toate lucrurile care m-au incetinit pana aici, tranzitia prea lunga la inot, trenurile, durerea de spate. Aici ma misc ceva mai repede, nu am decat sa imi iau sacul si sa pun adidasii in picioare. Am pornit!
Traseul de alergare imi place mult. o bucla de vreo 3,8 km pe care trebuie sa o facem de 11 ori. Plina ochi de oameni, spectatori si concurenti. Picioarele sunt bucuroase de schimbare si vor mai repede, dar ma temperez pentru ca stiu ce urmeaza. Pana la tura a 6-a e o plimbare in parc. Ma simt bine, zambesc cunoscutilor pe care ii vad pe contrasens. Sandor are o tura in fata mea, Razvan doua. Amandoi alearga foarte bine, nu cred ca mai reusesc sa recuperez.
Luminita lui Sandor ma incurajeaza tura de tura :)
De la tura a 6-a devine cam greu, turele devin din ce in ce mai lungi, parca nu se mai termina. Aici incep si dificultatile cu alimentarea, mi se pare ca am baut prea multe lichide, si nu mai imi vine sa iau. Iau un pumn de biscuiti dintr-un punct de alimentare. Imi ia jumatate de tura sa mestec unul, restul mi se umezesc in palma si ii arunc. Gasesc niste tablete mici albe, cred ca e dextroza. Imi ia o tura sa mestec una. Radeam de Claudia ca ii ia jumatate de ora sa manance un sandvis la maraton 7500, acum ar rade ea de mine. Corp tampit, eu vreau sa te ajut, sa iti dau energie si tu o refuzi. :)
Fiecare pahar de energizant e un exercitiu de vointa sa il dau pe gat. La unul dintre puncte se da pepene. Salivez, dar ma gandesc ca imi distrug total stomacul daca cedez tentatiei. Pe la tura a 9-a nu mai rezist si ma opresc sa iau o bucata. Intra imediat, mai iau inca doua in mana si le mananc in 100 de metri. Incep sa ma simt mai bine, si abia astept sa mai trec sa mai iau. Urmatoarele doua ture asta fac, e o binecuvantare pepenele asta.
Pe ultimile 3 ture tentatia de a merge devine foarte mare. Dupa fiecare punct de alimentare mai merg 20-30 de metri pana ma adun ca sa pot alerga din nou. Trec linia de sosire dupa 11h33, dupa o ultima tura in care la fiecare pas simt ca ma prabusesc. Imi vine sa ma agat de panglica de la finish ca sa nu cad.
O femeie se apropie de mine, nu reusesc sa imi dau seama ce vrea si ii fac un semn ca vreau sa fiu lasat in pace. Doua minute mai tarziu imi dau seama ca vroia doar sa imi dea medalia. Nici nu ma pot bucura inca, sunt cam terminat. Incerc sa reperez cunoscuti, dar nu vad pe nimeni. La un cort vad ca se dar mancare. Trebuie sa bag ceva in mine altfel simt ca pic. Stau la coada si mi se da o farfurie cu friptura grasa, de porc. Asta cred ca e cea mai neinspirata chestie. Cine naiba poate manca asa ceva? Langa friptura sunt si doi castraveti murati. Ma indrept ca un om beat spre o masa si incerc sa mananc castravetii. Unul din cei doi baieti din Tg Mures ma repereaza si se aseaza langa mine. Ii ofer friptura si nu trebuie sa repet invitatia, o da gata imediat. Niste duri astia din Tg. Mures. :)
Imi e foarte frig si simt o nevoie puternica sa stau intins, asa ca renunt la a-mi mai cauta amicii, si o iau pe bicla spre pensiune in timp ce incepe si ploaia. Nu pot sa nu ma gandesc la cei care mai au ore bune de facut prin ploaie, dar probabil daca as fi in locul lor, i-as da inainte fara sa acord prea multa atentie. Problema este dupa concurs, cand te apuca frigul, pana atunci esti tinut in priza de dorinta puternica de a termina.
Imi revin incet odata ajuns la caldurica. Ma uit pe telefon sa va daca serviciul lor de mesaje a functionat. (trebuia sa primesc un mesaj (care urma sa fie forwardat si celor de acasa) cu timpul la care ating anumite puncte de pe traseu). Nope. Imi amintesc ca n-am zis corect o cifra cand am dat numarul. Asta e. Ma simt foarte slabit, nu ma dau jos din pat si ii astept pe ceilalti doi viteji, care vin unul vesel nevoie mare si celalalt cam abatut.
Robert s-a taiat la jumatatea maratonului si nu a reusit timpul pe care si l-a propus. A mers prea tare pe prima parte a semimaratonului si l-au lasat picioarele, fiind nevoit sa mearga o bucata buna pe a 2-a parte. Incerc sa-l incurajez pentru ca e prea dur cu el insusi. In fond are doar 21 de ani, si termina unul din cele mai dure concursuri din lume. Are tot timpul inainte sa invete din greseli si sa isi indeplineasca visele in acest sport.
Razvan e fericit, a mers bine de tot, cu un timp excelent, 10h40.
Stam si povestim pana ce cadem doborati de somn.
A doua zi ne intalnim toti romanii si participam la o premierea impresionanta in care fiecare dintre cei care au participat pentru prima data este chemat pe scena si i se inmaneaza diploma.
Delegatia romana :)
Dintre toate experientele minunate pe care le-am avut in 2011 acest concurs m-a marcat atat de tare incat tot anul viitor va fi organizat in jurul lui, toate concursurile la care voi merge in prima jumatate a anului 2012 vor avea un rol in pregatirea pentru realizarea obiectivului pe care mi l-am propus de 10 ore si 30 de minute.
Acum astept si povestile voastre, care nu trebuie sa fie nici pe departe niste carnati atat de lungi ca povestea mea de mai sus :)
