duminică, 26 iunie 2011

Ironman Oradea - Cursa

In ciuda titlului acestui post, aici n-o sa vorbesc strict despre cursa, ci si despre ce s-a intamplat cu o saptamana inainte.
Asta pentru ca 50% din placere a fost competitia asta mult asteptata, iar 50% a fost sa petrec timp si sa-i cunosc mai indeaproape pe Razvan, Cristi Hanga, Alex, Mitza si Robert.
Si nu in ultimul rand, 50% au fost toate lucrurile fun care s-au petrecut in aceasta saptamana. :)

So here it goes....

Saptamana de dinaintea unui Ironman este decisiva.

Mai ales daca cu doua-trei saptamani inainte bagi niste concursuri nu tocmai indicate in pregatirea finala a unui Ironman, cum ar fi Tour de Pays de Caux - 90 km alergare pe asfalt, 6 etape, 4 zile - sau triatlonul Fara Asfalt - 800m inot, 10km alergare, 35 km MTB.

Aceasta saptamana poate fi perioada in care scapi un pic de oboseala acumulata si reusesti sa te mentii, sau poti da cu piciorul la saptamani de antrenament, daca recuperarea este insuficienta.

In aceste zile regula cu "asculta-ti corpul" nu mai functioneaza asa de bine. Asta pentru ca organismul, dupa doua-trei zile de pauza sau antrenament moderat, se recupereaza suficient incat apare dorinta de a relua antrenamentele intense si lungi. Timp de luni de zile, a fost obisnuit sa lucreze cu o anumita oboseala acumulata, cu ferestre mici de recuperare. I-am dat recuperarea, acum vrea din nou la treaba, asta a invatat.

Dar nu de antrenamente grele e timpul acum, ci de si mai multa odihna. Este momentul sa nu mai asculti ce zice corpul, si mai degraba sa te tii de un program prestabilit, cu antrenamente intense, dar foarte scurte. Chiar daca termini antrenamentele simtind ca nici nu ai inceput, aminteste-ti ca acum less is more.

Desi stiam aceste lucruri, si eram avertizat ca asa se va intampla, toata saptamana de dinaintea concursului am avut impresia ca m-am lasat pe tanjala. Exista tentatia puternica sa mai fac inca un interval, inca 10 minute, inca, inca... Am cazut si eu un pic in capcana si am facut mai mult decat trebuia, dar aici trebuie sa dau vina pe anturajul super competitiv cu care m-am inconjurat saptamana asta, si pe o mica problema de orientare. :)

Marti a fost plecarea la Oradea. Dupa un ultim inot matinal in bazin, urc si eu cu putine emotii bicla pe masina lui Razvan. Emotiile mi-au venit de la faptul ca de pe suportul unde o asezam eu zburase 29er-ul lui Marian  cu cateva zile inainte pe autostrada. Dar una e un MTB mare si aerodinamic ca un dulap, si alta e o bicla de contra-timp. Pentru linistea mea sufleteasca, am asigurat folosind si cateva coarde elastice, si gata, Oradea here we come!

Prima oprire, Brasov, unde ne intalnim cu Mihai Baractaru si Alex Diaconu pentru o urcare in Poiana. Desi aveam doar un tempo de 24 de minute in plan pentru bicla de azi, pana la urma au fost 40 de minute de urcare sustinuta. Hmmm, ok... am inceput saptamana bine, ma menajez super! M-am consolat un pic ca macar am fost tot timpul cu ochii pe puls, incercand sa il tin acolo unde ar fi fost la un tempo obisnuit, in jur de 140. Eram hotarat sa raman singur in ritmul meu daca trebuie, dar baietii au fost super. Desi pentru ei ritmul era probabil undeva intre penibil si usor, am mers impreuna pana sus. Razvan se simtea bine si am impresia ca ar fi tras mai tare, dar probabil si-a zis ca stie nebunul asta ceva :)

Baietii ar fi coborat si in Rasnov putin... ca sa urce la loc, iar in programul de azi mai era si o alergare de vreo 7km prin Tampa. In orice alta saptamana as fi zis "fantastica primire, baieti, asa da ospitalitate brasoveana!", dar acum am zis pas, mergeti voi, astept aici. Sunt sigur ca pana la urma nu asta, ci faptul ca se apropia ora 6 seara l-a convins pe Razvan ca e cam timpul sa ne intoarcem la masina.
Nu insa fara o mica "surpriza" de la gazdele noastre Alex si Mitza ...

Convins ca dupa coborarea din Poiana (viteza mare, adrenalina...), vom pedala relaxati pana la masina, intram pe o straduta in usoara urcare. Alex zice ceva care ma ingrijoreaza un pic: "nu schimba de acum pinioanele ca nu e bine...". Ce-a urmat a fost o "mica" urcare de vreo 800 de metri cu panta 20+, in care am auzit cum mi-au pleznit sigur vreo doua vene in cap. :)
Una peste alta, a fost o iesire chiar foarte frumoasa.

Am fost foarte impresionat de simplitatea si bunatatea acestor doi triatlonisti de varf, de camaraderia lor si de dorinta pe care o au de a-i ajuta pe ceilalti, in ciuda sportului extrem de individualist pe care il practica, si a vietii lor deloc usoare ca sportivi in Romania.

Am continuat drumul spre Oradea. Obositor, dar foarte placut. Doi maniaci cu sportul, fara prietene, mame, sau alte persoane care trebuiesc menajate cu discutiile despre antrenamente, echipament si alte lucruri despre care cred ca am putea vorbi non-stop. Si asta am si facut, pentru prima data fara victime colaterale. :)
Ajungem cam terminati (mai ales Razvan care a condus aproape nonstop), dupa ora 12.

Miercuri m-am trezit cu noaptea in cap. Si Razvan la fel. Eu de la obisnuinta, el de la cocosi. Fac socoteala, aproape 6 ore de somn, ouch... Serile urmatoare cu gainile ma culc!
Ne echipam de alergat si mergem in recunoastere la parcul Bratianu, unde urma sa aiba loc tura de alergare. Eu fac 3 ture, adica 15 minute de tempo la 4:25/km, atat aveam in program. Razvan abia s-a incalzit si mai face vreo 5 ture pe la 3:50-4:00/km. Stiu ca e un alergator mult mai bun ca mine, dar nu pot sa nu ma uit putin stramb, eu as fi stat mai cuminte. Dar tac, nu vreau sa-l sacai, el stie ce e mai bine pentru el. :)

Dupa pranz mergem in mult-asteptata recunoastere de bicla. Cald al naibii. Nimerim traseul dupa indicatiile lui Cristi, si ajungem la lac, dupa ce coborim "ciresul" lui Istvan, o panta de vreo doi km, de 10%, ce ne va astepta fix la sfarsitul celor 180 de km la bicla. Aruncam o privire lunga la ierburile ce impanzesc jumatate de lac, si imi imaginez versiunea acvatica a partii de bicla de la Fara Asfalt. Razvan se uita cu indoiala la portiunea pe unde va trebui sa iesim din apa, un dig abrupt. Oare vor sa ne traga cu funia pe aici?

Ok, sa continuam, intram in bucla de bicicleta si o luam spre capatul cel mai indepartat. Dupa urcarea in Cetariu, nu facem la stanga pe drumul care trebuie ci continuam inainte. Pana sa ne dam seama de greseala mai facem cam 6 km de urcat si coborat un asfalt prost, ce ne sapa moralul... rau.
Dupa 4 pante urcate din picioare ma panichez si il sun pe Gabi Ursu: "- Bai... (pauza dramatica)... ai de capu' meu! E numa' urcat si coborat, pune pinoanele alea mari! Si te rog mult, fa-mi si mie rost de o caseta 12/27... ca sunt pe 25 si rup schimbatorul cautand un pinion mai mare!"

Realizam cu naduf si usurare ca am gresit si ne intoarcem in Cetariu. Iar aceleasi pante... am incercat sa ma menajez, am urcat cat am putut de incet, dar picioarele deja sunt grele. Intram pe drumul bun, terminam bucla de 24 de km si vedem ca traseul in ansamblu nu-i chiar asa de greu cum am crezut. Locurile prin care trecem mi se par minunate, trafic foarte putin. La intoarcerea in Oradea gresim drumul si iesim in centrul orasului. Clar o sa avem probleme de orientare daca nu se marcheaza bine.

Joi dimineata. Iar sase ore de somn, plus o usoara febra de la urcarile din ultimile doua zile, not good.
Azi inotam. Dar nu in bazin. Ca nu e voie fara analize medicale. Istvan ne sugereaza sa mergem la strand. Mergem si descoperim ca strandul municipal din Oradea e foarte frumos. Cateva bazine mari, unul plin de copii, unul de batrani si unul gol. Acolo ne delimitam un culoar imaginar de 25 si inotam relaxati pana incepe sa se aglomereze. Chiar a fost bine, nu-mi imaginam ca poti inota la strand.

La amiaza ne intalnim cu Cristi Hanga, care tocmai iesise din tura de 24 de ore de la serviciu, si iesim sa mancam si mai parcurgem o data traseul de bicla, de data asta cu masina. El cunoaste ca-n palma traseul, si sugestiile lui sunt binevenite.

Facem si o vizita la magazinul de bicle pentru ultimile maruntisuri, iar dupa amiaza ii culegem pe Alex, Mitza si Robert Gomoescu de la pensiunea lor din Baile Felix, si mergem toti sa inotam in lacul Fughiu unde s-a tinut anul trecut inotul. Cu putin noroc politia a ratat masina in care eram inghesuiti toti sase (probabil cea mai mare concentratie de Ironmani pe metru patrat inregistrata vreodata in Romania :) ), si reusim sa ajungem la lac.

E foarte cald si ne cam coacem in neopren, dar pana la urma iese o balaceala placuta si mai incerc sa ciupesc si eu cate ceva de la inotatorii mai experimentati din jurul meu.

Robert imi place mult. Nu are multe. Un costum de neopren peticit si vechi de opt ani, probabil aruncat de cineva, o cursiera fara pretentii, totul mult sub echipamentul majoritatii triatlonistilor amatori. Dar asta nu-l da inapoi, este de un optimism si o veselie iesite din comun. Nu-mi imaginez ca l-ar putea dobori ceva pe omul asta. La 21 de ani este la al treilea Ironman!

Seara se incheie memorabil... la un gratar! Si iar ma culc la 12, damn!

Vineri. Nu-mi vine sa cred ca doar o zi ma mai desparte de probabil cea mai grea incercare a vietii mele.
Incep sa vina si restul concurentilor, si cand ma duc la gara sa o iau pe Claudia ma intalnesc si cu Florin Leonte si Anca Moraru, veniti cu acelasi tren. Urmeaza sa stea amandoi tot la Cristi Hanga, oradeanul nostru generos, care a si venit sa ii ia direct de la gara.

Seara ne intalnim cu totii la lac, unde se preiau pachetele de concurs, si pe urma mancam o portie buna de paste la hanul Papp, in timp ce Istvan ne prezinta traseul.



Asez bicla in suport pe malul lacului si imi aranjez lucrurile in cutia cu numele meu pe ea. Imi place cum au facut aici. Fiecare are locul clar delimitat, si o cutie mare, frumoasa in care iti pui lucrurile pentru toate cele trei probe. Niste baieti vor sta in cort, langa bicle, pentru a le pazi.



Lasam biclele si echipamentul pe mana organizatorilor, dupa care mai fac o tura de traseu in masina impreuna cu Gabi si Alina pentru a le arata ce ne asteapta maine, dar nu reusesc sa le stirbesc optimismul. Alina are emotii mari. Vrea sa se vada iesita din apa. La bicla si alergare face fata foarte bine, iar dupa ce am vazut-o in apa la ultimile iesiri ale noastre la Fundulea, eu nu imi mai fac nici o grija pentru ea.

............................................................................................................................

Sambata, ziua cea mai lunga.

Ma trezesc la 4:00. Doua bidoane pline cu long energy ma asteapta cuminti pe noptiera. Dau pe gat unul si ma culc la loc. Acelasi lucru il fac la 5:00, cand incep sa misun. Mananc si cerealele in iaurt puse de cu seara la inmuiat. Topai un pic, picioarele sunt bine, nu mai sunt grele, ma linistesc.

Plecam la 5:30 spre lac, 12km, cu masina lui Gabi. Stooop! am uitat cipul! Ma trec fiori la gandul ca puteam sa nu imi amintesc pana la lac. Ce bine ca m-am obisnuit sa-mi fac mental trecerea in revista.

Ajungem la lac. E o dimineata frumoasa, cei cativa norisori anunta o zi calda. Incet incet apar concurentii.
In aer pluteste optimismul, nerabdarea si anticiparea unei zile pe care multi nu o vor uita niciodata.


Fiecare este concentrat, isi pregateste lucrurile, bicla, imbraca neoprenul. 


Cativa incearca apa, e buna, nu se pune problema frigului de data asta.

Incep si eu operatiunea de pregatire, mecanic. Am repetat-o in cap de multe ori. Umplu bidonul aerodinamic de 900 cu long energy. Imi lipesc 4 geluri mari de cadru, in buzunarul de la spate voi avea 5 plicuri de long energy si inca trei geluri mari la centura de numar. Planul de nutritie este un long energy si un gel pe tura. Plus ce se nimereste la punctele de alimentare. In total planuiesc sa consum in jur de 350 de calorii pe ora.
Trusa de scule e completa, am doua capsule de CO2, leviere, doua camere, multi-tool si pompa. Mai dau un cauciuc de rezerva si o camera tatalui lui Cristi care va sta la mijlocul traseului. Just in case.
Garmin, centura de numar, sosete de schimb la alergare, jambiere de compresie, totul e la locul lui.


Startul este nemtesc (sau la fel de bine zis, unguresc :) ), la 7:00 fix.
Plec de undeva din dreapta grupului de inotatori, si sunt foarte atent. Eu nu vreau sa incomodez pe nimeni, nu trag de nimeni, si nu lovesc. Si incerc sa nu fiu lovit.



Spre sfarsitul primei ture incetinesc un pic si imi intru in ritm. E foarte confortabil asa, simt ca alunec bine, si vad ca balizele trec destul de repede pe langa mine. Ma simt chiar foarte bine, si intru in transa. Atat de bine incat uit la ce tura sunt. Ma lipesc de un costum Orca, si mergem impreuna. Ma gandesc ca el o sti la ce tura e :)



Ies din apa odihnit. Robert imi spusese ca nu trebuie sa risipesc mai mult de 10% din energie pe inot, si asa ma simteam. Totusi sunt un pic dezamagit, mai sunt doar 6 bicle in stand, stiam din lista inscrisilor ca suntem 17 la start. Simt ca n-am inotat foarte prost, desi m-am menajat destul. Inseamna ca sunt multi buni la inot. :)

Nu stiu cat a durat tranzitia dar a fost rapida. Am executat mecanic o lectie mult repetata. Tot ce trebuie sa iau e pus in casca. Da jos neoprenul, ia centura de numar, baga nutritia in buzunarul de la spate, ochelarii pe nas, casca pe cap. Beau 0.5L de long energy lasat intr-o sticla, iau si un gel si fuga cu bicla afara din tranzitie.
O vad pe Claudia si ma inveselesc. Ne vedem la alergat, in curand!



Intru in traseul de bicla si incep turele. Planul aici este ca prima ora sa mi se para al naibii de usor, asa ca nu ma grabesc deloc. Il vad din sens opus pe Razvan, pare ca are jumatate de tura avans, si acum distractia mea e sa calculez cate minute are in fata. Banuiam ca va merge foarte bine la inot, dar chiar douazeci si trei de minute avans... :)

Razvan in actiune!

In varful dealului la Cetariu, multe figuri cunoscute, printre care Geta, sotia lui Mugur, si tatal lui Cristi Hanga. O admir pe Geta pentru suportul fata de sotul ei. La fiecare cursa e acolo, si imortalizeaza cele mai frumoase momente. Ca sa nu mai spun ca m-a incurajat si pe mine la fiecare tura, si la alergare la fel. Stiu ca nu i-a fost usor sa stea atatea ore acolo si ii multumesc de o mie de ori.



Cristi e in fata mea, la vreo 10 minute, iar in curand apare si Florin Leonte pe traseu. Se vede ca e bucuros ca a scapat din apa si a trecut la elementul lui forte. Ma intreb cat o sa ii ia sa ma ajunga, si memorez punctul in care ne intersectam.

Florin Leonte recupereaza repede

Cristi, dupa tine vin! :)


Imi place mult coborarea de dupa Cetariu. Cristi mi-a zis ca el nu se atinge de frana aici, si incerc sa nu ma ating nici eu. Intr-adevar, merge foarte bine, cobor cam cu 55-60kph. Vizibilitatea este foarte buna in curbe, nu-s masini, ma simt in siguranta.

Voluntarii de la capetele traseului sunt fenomenali. Te intampina cu pahare, sponser, apa, ce vrei tu.  Au si gheata cuburi, multa. Pe la tura a treia imi vine ideea sa-mi burdusesc picioarele cu cuburi de gheata, imi amintesc vag ca am vazut asta undeva. Bag cuburile pe sub costum si in fata si la spate, ah ce bine e! Un cub de gheata mi-l asez pe casca si se topeste incet racindu-mi capul.

Au fost sapte ture, toate aproape identice pentru mine, si toate facute in jur de 48 de minute, cu mici variatii.

Cei de la half au disparut destul de repede si am ramas destul de rasfirati. Dupa doua-trei ture stiam cum merge fiecare, si unde ii intalnesc. Razvan mergea foarte bine, cu aproximativ un minut-doua mai bine pe tura. Leonte si mai repede, recupereaza cele douazeci de minute pe care le aveam in fata lui de la inot in 4 ture, deci merge cu 5 minute mai bine pe tura. In schimb fata de Cristi vad ca recuperez incet incet din cele 10 minute pe care le avea avans, iar de Mugur ma indepartez usor, probabil se pastreaza si el cat poate pentru alergare.

Tot felul de calcule de-astea, nutritia, respectarea ritmului, variatia terenului, intalnirea cu cunoscutii din varful dealului care ne incurajau, toate astea mi-au tinut mintea foarte ocupata, nu mi-am dat seama cum au trecut orele.

Pe final lui Florin Leonte vad ca nu ii e bine, sta din ce in ce mai mult in punctele de alimentare, unde il si depasesc la penultima tura. La fel trec si de Cristi, vad ca are probleme cu stomacul. Imi pare rau sa vad ca sufera, dar se tine bine si chiar reuseste sa zambeasca cand ne intersectam. Stie ca trebuie sa termine, no matter what, mi-a fost foarte clar asta de cand l-am cunoscut. Cred ca la dorinta Cristi a fost locul 1.

Vine "ciresul de pe tort" (zis si "bomboana de pe coliva" , © Mugur), urcarea finala spre traseul de alergare ... nu imi aminteam sa fie asa lunga. Vroiam sa pedalez in cadenta, sa pregatesc picioarele de alergare, dar uite ca iar trebuie sa ma ridic din sa si sa-i dau la deal.
Trec printr-o perdea de fum de mici, cand era urcarea mai "dulce". Atunci mi-a venit sa-mi iau jucariile si sa ma duc acasa, this is too much!

Ajung la parc, si ma bucur de o primire zgomotoasa care imi ridica pulsul cu vreo 10 batai. Vad ca Pisicile Verzi - Ana, Claudia si Luminita - au terminat si sunt foarte vesele. Sper sa le tina inca 4 ore sa ma molipseasca si pe mine cu veselia lor.
Eu ma simt bine si ma bucur sa simt pamantul sub picioare. Dar oare cum se simte alergarea?
Nu ma grabesc sa aflu. Imi incalt incet pantofii de alergare, beau ceva, vizitez buda. Vorbesc cu Istvan, care venise sa ma intrebe de sanatate, multumesc, sunt foarte bine!

Arat mult mai rau decat ma simt :)

Incep alergarea. Un pic cam intepenit la picioare, mi-e greu sa ridic calcaiele sau genunchiul si alerg ca pe niste scanduri, dar inaintez bine. Ma tenteaza chiar sa o iau mai tare si ma alatur lui Razvan, aflat deja la tura a 6-a. Vad repede ca nu are chef de vorba, e in lumea lui deja si nu vreau sa-i stric concentrarea. O las mai moale si incerc sa aplic strategia de la bicla, care a mers foarte bine. O sumarizez in trei cuvinte: prima ora, usurel.

E umbra si placut, caldura zilei parca s-a mai dus si sunt mai multi nori. Imi imaginez ca sunt in parc, la un antrenament de recuperare si ma bucur de clipa prezenta. Concurs, rezultat, oboseala, dispar toate, ramane doar inaintarea ritmica, fosnetul frunzelor, sunetul respiratiei. Incerc sa pastrez starea asta cat mai mult, cat inca imi e usor.

Istvan la suport moral
Trec turele si ma astept sa se intample ceva. Sa intepenesc, sa ma prabusesc, sa ma dezintegrez. Inaintez in necunoscut. Il prind pe Robert, a incetinit mult. Ma intreaba la ce tura sunt, a 9-a. Aaa, dupa a 12-a o sa simti! Vrea sa intreb: ce, ce o sa simt? Dar ma abtin, hai sa nu ma demoralizez acum.


N-a fost tura a 12-a ci pe undeva la tura 16. Oricum, Robert a nimerit pe aproape. Am simtit ca vreau sa... merg! De atunci am inceput numaratoarea inversa a turelor, si ... auto-pacalirea.

Imi zic: dupa trei ture, hai ca merg una. Trec alea trei si dupa ultima alimentare merg 20 de secunde timp in care imi fac auto-sugestia: te simti bine, mai ai resurse, hai, ca uite ce frumos te incurajeaza toti, si daca te chinui un pic il ajungi si pe cel din fata ta, uite ca s-a oprit sa mearga, hai ca asta e momentul pe care l-ai dorit, traieste-l!
Incep sa alerg si imediat simt o gratificare psihologica. Am reusit sa depasesc un moment de cadere.
Phase one complete!

Chestia este ca nu ma pot pacali si a doua oara cu aceeasi smecherie, asa ca trebuie un pic de imaginatie.

Ai trecut de jumatatea distantei, ca rasplata poti alerga mai incet trei ture... si mai ai doar 15!
Mai sunt inca 4 ture pana mai sunt doar 10 ture :)
Doar 10 ture! Ultimile 6 le poti merge. Chiar nu o sa fie mare diferenta la timpul final.
Ultimile 6, asta inseamna doua bucati de cate trei... lejer.

Astea au fost cateva bucati din dialogul meu mintal. Cred ca multi dintre putinii mei cititori vor recunoaste unele dintre ele. Nu e nimic nou, dar putini se gandesc la importanta acestei tehnici, nu o vad prea des dezbatuta prin revistele de alergare.

Ca sa teoretizez putin (o nevoie compulsiva de-a mea), auto-pacalirea are trei faze, doua sunt voluntare, ultima o face creierul, automat:

1. Smecheria - gaseste ceva care sa pacaleasca creierul ca urmeaza o pauza. Atentie, trebuie sa o crezi!
2. Auto-sugestia - agata-te de tot ce poti ca sa crezi ca te simti mai bine decat esti in realitate si ca nu ai nevoie de pauza.
3. Gratificarea psihologica - creierul simte ca ai depasit un moment de cadere si te simti impulsionat sa continui.

Intre momentele de dialog interior, mai reusesc sa schimb cate o vorba cu colegii de suferinta. Pe unii ii ajung si vad ca nu se simt deloc bine. Ma simt un pic vinovat ca mie mi-e bine, dar ma gandesc ca ei vor avea parte de un finish mult mai satisfacator, si incerc sa le spun ceva care sa-i ajute.
Dar uneori simt ca mai bine e sa tac ...

Intru in ultima tura si dorinta de a termina mai repede este brusc inlocuita de nostalgie. Acum nu-mi vine sa cred ca se termina. Dar hotaraste-te bai omule ce vrei! :) Vreau sa se termine si sa nu se termine, vreau sa se opreasca timpul cand sunt la 10 metri de finish, asta vreau.


Alerg ultima tura cu Mugur, el mai are inca 9 ture. Nu vreau sa termin langa el, ma gandesc ca poate l-as demoraliza putin (cand zic "demoraliza" nu e din cauza ca ar fi vreo competitie intre noi la acest gen de concurs, ci pur si simplu ma refer la un aspect psihologic pe care l-am simtit chiar si la antrenament, cand cineva se opreste langa mine, eu mai avind inca de tras mult).

Asa ca ii zic: Mugur, eu bag sprintul de final! ... si o iau la goana. Dar probabil ca ceea ce mi se parea mie goana e un jogging mai saltaret, ca il aud din spate: "Pai ala e sprint ba?!". Ma amuza si ma bucura ca mai are chef de glume, dupa tot ce a indurat.





Trec linia de sosire, in extazul cel mai pur. Ma indrept imediat catre cei care m-au incurajat fantastic, Ana, Claudia, Alex Fodor, Elena, Istvan, Gabi, Alina, Alex Diaconu, Laura, voluntarii, si toti pe care i-am simtit tura de tura aproape. Ei mi-au dat forta sa-mi depasesc caderile, si am simtit uitandu-ma in ochii lor ca traiesc si ei o parte din bucuria mea.


Va multumesc tuturor!
Ma ingrijorez cand ii vad pe Razvan si Mitza pe targa, dar ma linistesc, sunt pe maini bune si n-au patit nimic serios, doar hipoglicemie. Procedura e standard.
Ma gandesc ca baietii astia chiar au tras, nu gluma.



Aproape toti au terminat cursa, rand pe rand, dar la nici unul nu am vazut fericirea din ochii lui Cristi Hanga. Cred ca l-a dorit si a suferit cel mai mult dintre toti, a avut numeroase caderi pe care le-am vazut indeaproape dar si-a revenit de fiecare data. A trecut linia de sosire cu lacrimi in ochi si familia l-a prins in brate.
Mi-a placut mult de tatal lui, a trait trup si suflet alaturi de el.
Bravo Cristi & Co!



Inchei cu o ultima recomandare pentru oricine vrea sa faca un half sau un full Ironman.

Veniti la Xterra Ironman Oradea! Este greu. Este deal. Este cald. Este lung. E o nebunie.
Dar peisajele... voluntarii ... concurentii cunoscuti... incurajarile prietenilor, familiei ... organizarea ... priceless!

Train smart!

vineri, 24 iunie 2011

Ironman Oradea - Drumul

Whatever you can do,
Or dream you can, begin it.
Boldness has power, and genius,
And magic in it. - Goethe


Cei care ma cunosc stiu ca am asteptat mult timp concursul asta. L-am dorit, l-am pregatit si l-am asteptat cu fluturi in stomac, ca un indragostit la primele intalniri.
Serios vorbesc, in ultimile doua saptamani de dinaintea concursului fix asta a fost senzatia! :)

Totul a inceput cu un vis, acum trei ani, atunci cand am cunoscut "virtual" unii dintre primii Ironman-i romani si am aflat de aceasta competitie. Marius Rus, Marius Nitoi, si Vlad Stoica au fost cei pe care i-am descoperit prin intermediul Ro Club Maraton. Oameni care au simtit o anumita chemare pentru a trai ceva ce nu se poate cumpara, si care prin povestea lor au trezit si in mine o ambitie pe care nu o credeam posibila.

Mi-am pus atunci in minte ca pana la varsta de 30 de ani sa fac un Ironman, sub 12 ore. Da, nu mi-era de ajuns doar sa il termin, vroiam sa il fac intr-un timp bun, pentru ca aveam de partea mea varsta, sanatatea si o forma fizica deja destul de buna.

Visul s-a transformat in scop mai repede decat am crezut, datorita unui eveniment pe care l-am considerat nefericit, dar uitindu-ma acum inapoi nu as schimba nimic.

Nu imi placea sa inot de nici un fel, pana am fost fortat sa o fac, din cauza unei accidentari care m-a pus pe bara cu alergatul 3 saptamani pe la inceputul lui 2010. Doctorul mi-a interzis si pedalarea in forta pe bicicleta, asa ca mi-am impus sa merg la bazin de 4 ori pe saptamana, intr-o incercare de a mentine baza aerobica castigata in ultimii doi ani prin alergare.

Inotam crawl fix 4 bazine de 25 legat, dupa care imi scuipam plamanii, pentru ca nu stiam sa respir in apa. Am aflat atunci ca se recomanda respiratul bilateral la 3 brate, si asta am tot exersat, de 3-4 ori pe saptamana cate o ora. Progresele au aparut repede, dupa vreo doua luni puteam respira astfel fara sa mai depun un mare efort de concentrare, ba chiar uneori simteam ca inot fara efort si intru in acea stare de flux pe care o credeam posibila doar la alergare. Cu surprindere am descoperit ca exista si "swimmer's high". Uneori ieseam din bazin cu o buna dispozitie care dura zile si abia asteptam sa intru din nou in apa.

Cam pe vremea aceea pionierul Istvan punea bazele primei editii Ironman Oradea, primul triatlon de acest gen din Romania. Am vazut ocazia perfecta pentru a incerca sa inot distanta de care ma temeam cel mai tare, 3800 de metri, asa ca ne-am inscris in stafeta, eu - inot, Gabi Solomon - alergare si Daniel Musat - bicicleta.

Cel mai mult inaintea concursului ajunsesem sa inot 100 de bazine legat, adica 2500 de metri, dar nu imi era usor, terminam destul de epuizat. 3800 de metri mi se pareau o provocare mare dar, dupa ce mi-am luat un neopren si am vazut cat de usor inoti cu el, m-am mai linistit.

Proba de inot am terminat-o in 1h 45, si atunci dilema mea s-a incheiat, I will do this!
Stiu ca vreau, stiu ca pot, cum ajung acolo? Imi trebuia un plan.

Eram pasionat de MTB, dar IronMan se face pe cursiera, alta mancare de peste. Asa ca mi-am facut rost de o cursiera ieftina, second-hand, si am inceput iesirile pe sosea, in paralel cu alergarile si inotul. Restul anului 2010 am continuat competitiile de alergare, in timp ce imi construiam baza la cursiera si inot. De la inceputul anului urma sa incep un program de antrenament Ironman de 24 de saptamani.

Iarna nu avea sa ma impiedice. Mi-am luat echipament de bicla pentru vreme rece si trainer magnetic. Am iesit pe DN1 cand imi ingheta apa in bidon, si pedalam in camera pe trainer urmarind editiile Ironman Hawaii pe calculator, in zilele in care nu se putea iesi afara. 

Cum bicicleta are nevoie de multa intretinere, mi-am luat stand de lucru, trusa completa de scule, si manual pentru mecanicii de bicicleta, pentru a putea face singur reparatiile minore si schimburile care erau necesare.
Camera noastra s-a transformat incet intr-un mic depozit de biciclete, atelier si sala de antrenament.

Planul de antrenament l-am ales din cartea lui Matt Fitzgerald, Essential Week-by-Week Training Guide.
Aici se gasesc programe de antrenament pe 10 nivele pentru toate distantele din triatlon (sprint, olimpic, half IM, si IM).
Am vrut ceva mai challenging asa ca am ales nivelul 5 de la IM, care incepea cu un volum apropiat de ceea ce faceam deja. In prima saptamana aveam 5400m inot, 5h10min bicicleta, 2h33min alergare. Saptamana cea mai incarcata a fost cu 10 825 m inot, 9h30min bicicleta, 3h52min alergare.

Alte date despre program:
 - 10 antrenamente pe saptamana: trei inoturi, trei biciclari, si trei alergari, plus un brick bicicleta-alergare
 - 6 zile din 7, cu luni zi de odihna totala
 - 24 de saptamani, impartite in trei faze: base, build si peak, fiecare de 8 saptamani
 - fiecare a 4-a saptamana e saptamana de recuperare, iar ultimile doua saptamani sunt tapering

Stiam ca nu voi reusi sa impac acest program de antrenament cu programul de 10 ore pe zi de la serviciu plus restul responsabilitatilor. Am beneficiat de foarte multa intelegere din partea companiei pentru care lucrez, care mi-a permis sa lucrez un program redus de la inceputul anului, si chiar sa imi iau o perioada de concediu fara plata, pentru a rezolva niste chestiuni personale si a ma putea concentra pe antrenamente.

Am incercat sa urmez cat mai bine spiritul planului, fara insa a-l urma la linie. Consider ca este o prostie sa urmezi orbeste un program care nu este special facut pentru nevoile tale de catre un antrenor bun. 
Programele de antrenament generice, ca si cel pe care l-am urmat eu, trebuiesc in primul rand intelese. Trebuie sa stii fiecare antrenament la ce foloseste, daca e de recuperare sau ce anume te ajuta sa dezvolti: forta, anduranta, viteza, anduranta musculara, putere (si as mai adauga aici "social skills" in cazul iesirilor de grup ;) ). Nu ies niciodata la un antrenament daca nu imi este clar cum sau daca ma ajuta. 
Trebuie sa iti cunosti punctele slabe si asta te ajuta sa decizi care antrenamente sunt cheie pentru tine, si care sunt mai putin importante, si pe care le poti uneori lasa deoparte in favoarea odihnei. De exemplu, uneori am renuntat la alergarea de o ora la ritm moderat, sau la seturile mari de inot de peste 2000 m, preferind sa ma concentrez pe intensitate la alergare, si pe seturile scurte de dezvoltare a tehnicii/vitezei la inot.

Am ascultat de corpul meu. Cand m-am simtit obosit mi-am acordat odihna necesara, chiar daca a insemnat sa pierd uneori cate o zi de antrenament. Am incercat sa imi infranez impulsul de a recupera unele din antrenamentele pierdute. Nu am reusit mereu. :)

Mi-am satisfacut placerea de a merge la multe concursuri dintre care unele imi sunt deja foarte dragi, cum ar fi maratoanele montane, Ecomaraton si HerculesAsta m-a fortat sa-mi acord uneori mai multe zile de odihna, si m-a scos din rutina antrenamentelor specifice de triatlon, dar am vazut locuri si am trait clipe minunate alaturi de prietenii mei dragi.

Am invatat multe despre corpul si psihicul meu, iar tolba mea de trick-uri motivationale si psihologice s-a largit considerabil. Cand am o zi proasta sau pur si simplu mi-e lene, mi-e mult mai usor sa imi gasesc motivatia. Cand un antrenament devine foarte intens, mi-e mai usor sa rezist pana la capat. Cred si sper ca voi putea transpune rezistenta dobandita si aceste trucuri invatate si in afara antrenamentelor, in viata de zi cu zi.

Cateva din concluziile care imi vin acum in cap, dupa ce am parcurs acest drum (unele nu sunt tocmai ale mele, dar mi-au fost confirmate):
  1. Lucreaza la partile tale slabe, nu fugi de ele. Uneori este usor sa faci ce te pricepi mai bine, dar poti castiga mult mai mult daca te concentrezi acolo unde esti deficitar. La mine asta inseamna inotul, in ultimile luni am petrecut cu siguranta mai mult timp in bazin decat la alergare, si se simte.
  2. Asculta-ti corpul si acorda-ti odihna, dar nu compromite antrenamentele cheie. Incearca sa identifici care antrenamente sunt mai putin importante, si daca trebuie sa te odihnesti mai mult, renunta la acelea mai intai.
  3. Fiecare antrenament are scopul lui. Daca nu stii de ce te antrenezi, mai bine odihneste-te.
  4. Antrenamentele usoare trebuie sa fie usoare, pentru ca antrenamentele grele sa fie grele. Suna dubios, dar daca tragi de tine cand ar trebui sa fie usor, nu te vei mai putea antrena la intensitate mare atunci cand trebuie.
  5. Fara zile "zero"! Invata sa deosebesti lenea de oboseala. Daca sari un antrenament din lene, nu va fi singurul.
  6. Trebuie multa compasiune pentru propria persoana si acceptat ca nu le poti face pe toate perfect. Un antrenament pentru IronMan consuma foarte mult timp si probabil vei avea de suferit pe alte planuri, relatie, prieteni, serviciu.
  7. Este foarte important ca familia sau partenerul sa inteleaga si sa te sprijine. Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost daca nu se intampla asta.
Acest Ironman a insemnat dorinta intensa, planificare atenta, suferinta in antrenamente, sacrificii personale si profesionale, si mult mult timp, in bazin, sa si alergare. Cand m-am apucat, am crezut ca ma inham la un concurs foarte greu. Acum imi este clar ca ceea ce este cu adevarat greu este drumul pana acolo.
Daca ajungi la linia de start cu constiinta impacata ca nu ai tras chiulul la antrenamente, atunci 95% din treaba este terminata. Ca la orice examen.



Train smart!

joi, 9 iunie 2011

Maraton Hercules 2011

Tare greu mai e sa tii blogul up-to-date cand concursurile vin gramezenie pe capul tau :)
Maratonul Hercules este pentru mine un concurs de referinta pe care vreau sa il pot retrai si atunci cand amintirile se estompeaza, asa ca merita pe deplin acest efort de a scrie cateva impresii.
Si daca eu ma plang ca n-am timp, nu pot sa nu ma gandesc la Alin si Geanina, organizatorii concursului, care parca sunt de pe alta lume: alergatori de varf, alpinisti, organizatori, bloggeri, viitori parinti si in plus programatori ca si mine (nu e tocmai jobul ideal dpdv al timpului stat peste program). Asa ca incerc sa HTFU si trec la relatat :)

May 21st was a good day for... marathon! Am urmat aceeasi reteta ca la Moieciu: tapering doua zile inainte (doar un inot si o ora de bicicleta cu intervale), hidratare foarte buna in ziua dinaintea cursei, nu doar cu apa ci si bauturi izotonice, si cu Sponser long energy pe post de carbo-loading seara si dimineata inaintea cursei. Fara rutina asta de preparat atent fiecare masa si tot echipamentul din timp, nu m-as simti confortabil la start.

Am pornit ca de obicei incet, cu ochii pe ceas, fiind depasit rapid de multi concurenti. M-am obisnuit sa plec asa. Sunt 44 de km pe munte! Sa te grabesti la start e cea mai mare prostie (daca nu esti printre elite, caz in care esti cam fortat sa nu scapi din ochi plutonul fruntas). Asa ca las oamenii sa treaca gafaind in voia lor si ma concentrez pe pulsul meu.

Pe prima urcare scot batul de la centura si ma pozitionez in sir, depasind ocazional pana ajung in spatele lui Hiroko si Andreea Dan. Pentru o vreme nu mai depasesc, ritmul lor imi convine, si stiu ca suntem cam in acelasi target de timp. Experienta Andreei imi serveste si mie, ea stie foarte bine sa se dozeze, si inaintam constant, la o intensitate pe care o percep cam de 60%. Inaintind in acest mod pot deseori sa-mi ridic privirea din pamant, sa ma bucur de aerul curat si de fiecare pas, ceea ce ma relaxeaza si alunga mult din stresul concursului. Am observat ca detasarea ocazionala de spiritul competitiv, momentele acelea din cursa in care iti amintesti ca faci asta in primul rand pentru tine si sanatatea ta mintala, si mai putin impotriva ceasului, imi da forte nebanuite.

Dupa primii 10 km imi dau seama ca Andreea merge mai greu (aveam sa aflu ca a fost un efort care a consumat-o suportul acordat lui Lucian in decursul aventurii sale de traversare a Carpatilor Meridionali) dar eu inca ma simt proaspat asa ca accelerez, depasind compania cu care eram obinuit, inclusiv pe Daniel-san, partenerul meu de alergari din ultimii doi ani, care el insusi recunoaste ca s-a lasat pe tanjala acest an, deci n-are de ce sa fie prea surprins. Totul spre bine, poate asa regaseste din motivatia pierduta :). Incep sa prind din urma oameni pe care nu-i cunosc. Simt ca am intrat pe un teren oarecum necunoscut, oare voi reusi sa dozez efortul pana la capat?

Din urma vine Danut Cernat, si alergam mult timp impreuna pe urma lui Marian, o pata alba inselatoare pe care o zarim la capatul pantelor si care dispare complet pe coborari. Si Danut si Marian sunt o companie neobisnuita pentru mine. Danut e un alergator foarte bun de distante lungi obisnuit cu ritmuri de sub 4 pe mie pe plat si cu peste 60 de maratoane in picioare. Dar maratonul pe munte e alta bestie decat maratonul de sosea, asa ca de obicei il am in spate. Marian in schimb este de cele mai multe ori in fata mea pana la final. Dar nu si de data asta, pentru ca Danut trage tare sa il ajunga si il fugarim amandoi pe Marian, care mult timp ne eludeaza, alergind tare coborarile. In timpul asta mai depasim cativa alergatori, printre care recunosc un tricou al clubului, pe Eugen Taras, si profit de ocazie sa facem cunostinta. El a mers mai bine ca mine la Ecomaraton cu peste 20 de minute, dar nu ma grabesc sa trag concluzii si sa ma umflu in pene, poate nu s-a refacut cum trebuie si incerc sa raman concentrat pe efortul meu.
Pe urcarea din Bogaltin il pierd pe Danut in spate si il ajung in sfarsit pe Marian, pe care recunosc ca l-am strigat rautacios ("Mariaaaaaan!") de fiecare data cand il zaream pe la colturi, ca sa ii sap un pic moralul :)
Lui Marian i se citeste dezamagirea in privire (sau poate doar nu-l ajuta fata :P), dar se tine tare :)))

Dupa ce am scris istorie :P, continui urcarea gandindu-ma la spusele lui Chris Carmichael (antrenorul lui Lance, pe care il urmaresc la antrenamentele video pe trainer): "Focus on one thing and one thing only!". Alung orice alte ganduri si pana sus am in cap doar ca trebuie sa mentin cadenta crescuta a picioarelor. Nu imi amintesc sa mai fi urcat vreodata asa bine. Opresc la punctul de alimentare de la Fantana Babii maxim 10 secunde, cat rog un voluntar sa imi umple bidonul cu apa si dau pe gat un pahar de sponser, dupa care continui in acelasi ritm pana sus, tot depasind.
 Dupa aceasta urcare urmeaza o mica trecere prin padure si apoi o curba de nivel pe care alerg, dar deja nu mai reusesc sa micsorez prea mult distanta fata de cel din fata. Ma relaxez alergand portiuni lungi de plat si coborare usoara, si las iar de-o parte competitia un pic, ca e cam obositor psihic sa te intreci asa intr-una. Incepe o ploicica si imi desfac foita impermeabila. Desi ploaia se inteteste, sub copaci e adapost si foarte placut. In sfarsit reusesc sa ma racoresc dupa arsita din prima parte, pentru ca m-am imbracat cam gros, cu o bluza de vreme rece cu windstopper. Din fericire era alba, ca altfel chiar muream de cald.

Coborim din ce in ce mai mult si nu-mi place deloc, aici e cel mai riscant pentru mine si glezna mea hiper sensibila. O iau domol, chiar daca cvadrivepsii incep sa arda de la atata frana. Better safe then sorry.
Imi place tare mult de voluntari, ii aud de departe cum fluiera si incurajeaza pe cei din fata mea si in felul asta imi fac si eu o idee cam la ce distanta in fata mai sunt alergatori.
Cand coborarea se termina, pe la km 31 asa, nu ma opresc din alergare, si alerg chiar si pantele mici, lucru pe care nu am vrut sa il fac la Ecomaraton. Atunci vroiam sa nu fortez pentru a ma recupera cat mai repede deoarece eram in mijlocul unui bloc de 3 saptamani de antrenamente intense pentru Oradea. Acum e alta treaba, tocmai termin un bloc de 3 saptamani si urmeaza una de revenire (aprox 70% din volumul unei saptamani normale), asa ca pot trage un pic de mine. Pana la final alerg in compania lui Marius Vasilache, nu il cunosc, dar i-am aflat numele ulterior din clasament. Ne depasim succesiv. Si el ma trage mult, dar cred ca si eu l-am impulsionat un pic cand l-am depasit pentru ca a gasit ambitia si ultimile resurse sa alerge tare ultima coborare si a trecut ca vijelia pe langa mine. Marius, tocmai ai devenit un nou reper pentru mine :)

Ultima coborare a fost lunga cat o zi de post. Ajunsesem la km 44 si ma asteptam sa aud zarva de la finish, dar nimic. Finally, dupa inca vreo 500 m de coborare, totul se termina si las emotiile sa ma inunde. Imi trebuie minute bune sa imi revin, iar efectul "drogului" a tinut zile bune.
This is some hot shit, man!

La finish! (gracias Florin Panait!)
Un cuvant de multumire pentru organizarea impecabila! Marcajul m-a impresionat in mod deosebit, nu m-am ratacit si asta spune multe. A doua editie si deja acest maraton e pe picioarele lui, bine ancorat pe Valea Cernei. Cred ca si pentru Alin, Geanina si clubul lor Alternative TM lucrurile se vor misca mai usor in viitor, cand ai doua editii de succes in spate.

Ca echipament am folosit urmatoarele:
  • un bat Raidlight - mai am doar unul ca pe celalalt l-am indoit. Sunt foarte usoare dar si foarte fragile. Nu e telescopic, dar se strange si se poate purta la centura, foarte ergonomic.
  • adidasi Saucony Peregrine - varianta Trail a Saucony Kinvara, adidasii mei preferati (am trei perechi pe care le alternez)
  • pantaloni din Decathlon, raport calitate/pret excelent
  • bluza cu Windstopper Craft Zero - nu ma asteptam sa fie asa de cald, si credeam ca o sa bata putin vantul prin zina mai expusa de creasta. I was wrong. Dar e o bluza confortabila si excelenta la vreme racoroasa si vant.
  • foita impermeabila Ronhill - are un buzunar la spate, care devine saculet pentru toata foita cand nu vrei s-o tii pe tine, si are si o mica centura cu care o agati la brau. Nici nu o simti. Tine foarte bine la ploaie si vant. Cu siguranta top 3 la mine in lista de echipament.
  • jambiere de compresie 2XU - le folosesc foarte frecvent si gasesc ca gambele sunt mult mai putin tensionate dupa concurs atunci cand le folosesc.
  • centura cu bidon Salomon - are o curelusa elastica, care se petrece peste capatul sticlei pentru a o tine la locul ei. Sta foarte bine lipita de corp. Buzunarul e cam mic dar pot tine telefonul si cheile plus doua geluri.
  • centura de numar cu lacasuri pentru gel - un "must have" pentru mine, inainte imi tineam gelurile prim buzunarele pantalonilor sau ale bluzei si mereu eram lipicios, acum sunt mult mai usor de accesat. Plus ca nu iti mai gauresti bluzele sau tricourile cu ace de siguranta.
  • Garmin ForeRunner 305 - prieten nedespartit de aproape 3 ani. I-a cazut butonul de Enter, cred ca din cauza ca a stat mult timp ud prin ghiozdane dupa antrenament si transpiratia i-a venit de hac pana la urma mancand cauciucul butonului. In rest functioneaza impecabil.

Poze aici: Sis&CoGianina&Alin