vineri, 16 decembrie 2011

Finalista concursului de povesti High5


Iata ca timpul alocat trimiterii povestilor s-a scurs si am ales din cele trei povesti primite pe cea a Irinei care va merge in finala concursului de povesti High5, care va avea loc pe pagina lor de facebook.

Bravo Irina! Si pentru performanta deosebita si pentru relatarea frumoasa!
Le multumesc mult tuturor celor care si-au dat interesul sa-mi trimita povestea lor!

MIB 2011...  Primul maraton.... cateva cuvinte pentru atatea trairi

de Irina Chirescu

La indemnul unui prieten drag m-am decis sa pun in cuvinte primul meu maraton intr-o lume a semimaratoanelor. Recunosc, nu am fost atrasa de ideea de a alerga un maraton, eram concentrata  pe obiectivul propus de a alerga un semimaraton in mai putin de 1h30’, un record personal pe care anul acesta inca nu l-am atins. Cineva mi-a spus odata ca nu esti un alergator complet pana nu faci un maraton, starile, intensitatea lor, emotiile sunt cu totul diferite fata de cele resimtite intr-un semimaraton. La miile de km alergati, un maraton parea usor de terminat pentru mine, recunosc  am avut mari emotii, desi  toti din jurul meu ma sustineau cu incredere si mult optimism, de care in cele din urma m-am molipsit si eu.
Cu doua saptamani inainte de maraton, mi-am temperat antrenamentele, reducand volumul considerabil, cu doua zile inainte de maraton nu m-am putut abtine si am mai facut o ultima alergare lunga ( 16km), daca as fi fost prinsa pe stadion de companionii mei de alergare riscam o mustrare strasnica ca rispesc  energia  ce imi va fi atat de necesara. Si alimentatia a fost mai atent monitorizata, am mancat mai multa miere, lamai, am evitat mesele bogate in proteine. De grasimi si alte tentatii  dulci nici nu mai vorbesc. Ma simteam usoara, energica si asta era cel mai important.
A venit ziua cursei...o zi de toamna rece mohorata, ploua marunt si din toate conditiile de antrenament ploaia imi era cea mai antipatica. Am spus de atatea ori ca daca ploua nu voi alerga incat expersia "Never say never!" se adeverise intru-totul.  La start parea mai degraba un loc in care ne-am adunat toti cei care impartasim pasiunea alergatului, discutii vesele relaxate, multi ma intrebau ce timp mi-am propus pentru semimaraton. Au ramas surprinsi, placut, cand le-am spus ca nu fac semimaraton, ma completez ca sportiv cu un maraton. Si s-au risipit si emotii si starea de infrigurare... START!!!
Primii 10 km ( o bucla din cele patru) nu realizez cand i-am facut, aveam atata energie, ma simteam comfortabil. Era prima cursa in care foloseam sosete de compresie, imi dadeau aripi prin ploaia  marunta. Nu am zabovit la puncte de alimentare, nu simteam nevoia. Mai zaream prieteni  printre alergatori si ne incurajam reciproc. E una din cele mai frumoase momente atunci cand alergi, sa fii incurajat si  sa incurajezi la randul tau.  Ne uneste pasiunea pentru alergat, iar poate singura diferenta intre noi o face timpul scos in cursa.
Dupa inca 10 km, eram tare curioasa sa vad care mi-ar fi fost timpul la semimaraton, de... vechile ofuri nu se uita. Intr-un sir lung de socoteli, cat am scos, uitandu-ma la ceas, "trebuie sa fi fost peste 1h30", au mai trecut km buni pana  sa incep sa simt cum devine din ce in ce mai greu, nu mai eram atat de sprintena, ma incerca o durere de sold. Era greseala mea si stiam, ca toate curbele le luasem cu miscari scurte, bruste.  Din loc in loc mai vedeam fotografii  delegati pentru concurs, ma gandeam cum toate grimasele mele de durere vor fi imortalizate fara scapare.  Bine ca machiajul imi era intact. Trecusem de km 30, pragul considerat  a fi unul psihologic, dincolo de care cursa devine o adevarata provocare.  Pentru mine, insa, durerea era marea provocare.  Ma intrebam de ce alerg, endorfinele erau departe de mine, insa abandonul nu era solutia, nu atunci, nu acolo, nu cand atata lume are incredere in mine ca pot sa o fac, nu cand eu stiu ca pot sa o fac. Pot  sa imi depasesc propriile bariere, mai pot, doar ma sunt cativa km, par interminabili.  Am auzit o incurajare: hai Irina, hai ca poti!, nu am intors capul, dar am recunoscut vocea, era Marian Chiriac. Fusese delegat ingerul meu pazitor, sa ma duca cu bine la final. I-am spus de durerea brusc aparuta, argumentele mele cat de greu este pareau de neimpresionat pentru el. Imi repeta ca pot, ca mai am putin. L-am rugat sa o ia inainte, pasii lui in alergare imi distrageau atentia de la toata suferinta. In ultimii metri, nu l-am mai zarit, ultimul strop de energie l-am risipit pentru linia de final, pentru cateva secunde in minus, un zambet de victorie, pentru cei ce ma asteptau dincolo de finish si cine stie, o poza reusita.

A fost greu, dar nu imposibil. 3h 23’. Am invatat ca barierele ti le impui singur si tot singur le ridici, iar suportul, increderea celor dragi este de nemasurat. Vointa este singurul aliat in bataliile pe care le dam, in alergare sau nu, sa ajungem la finish. 
Oricum ar fi, ”YOU ARE THE WINNER”!

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Despre ExtremeMan Nagyatad 2011 si un concurs marca High5

Trebuie sa ii multumesc Laurei de la High5 pentru imboldul pe care mi l-a dat de a scrie in sfarsit despre unul dintre concursurile din acest an care m-a marcat intr-un mod major, si despre care nu apucasem inca sa scriu nimic, desi au trecut luni bune de atunci.

Sa lamuresc un pic despre ce este vorba... High5 a lansat o invitatie la un mic concurs de povestit, cu tema "Cea mai faina experienta a mea la un concurs din 2011". 
Acest concurs invita cativa sportivi, unii mai profesionisti, altii mai amatori asa ca mine, dar toti foarte dedicati sportului lor, sa impartaseasca aceasta experienta pe blogurile lor, si sa incurajeze cititorii sa scrie la randul lor povestioara unei astfel de experiente.

Asadar lansez o invitatie catre voi, daca aveti o poveste incitanta despre experienta anului 2011 la un concurs de triatlon, maraton, inot, ciclism, sau orice alt sport de anduranta, nu ezitati sa o impartasiti aici sau pe oricare dintre blogurile celorlalti sportivi participanti, care sunt:

Silviu Martin - http://silviumartin.ro/
Mitza Baractaru - www.mihaibaractaru.com
Daniel Sardan (NoMad Merida Racing Team) - http://www.nomad-team.ro/
Liviu Precup (Orca Club) - www.club-orca.ro
Marian Chiriac - http://alerg.ro/
Gabi Solomon - http://www.gabrielsolomon.ro/
Alex Diaconu - www.alexandrudiaconu.com

Unii dintre ei sunt prietenii mei alaturi de care m-am initiat in alergare si triatlon, altii sunt sportivi cu performante deosebite pe care ii admir si care m-au inspirat in alegerea Ironman-ului, sau pasionati de sport cu talent organizatoric, cum sunt Gabi - "motorasul" Ro Club Maraton, sau Bogdan Antohe - foarte implicat in organizarea principalelor concursurilor de triatlon de la noi, care in acest an au avut un succes rasunator.

Eu voi alege cea mai interesanta poveste care imi va fi trimisa mie, fie intr-un comment la acest post, fie prin email la buciuc_sergiu@yahoo.com, iar aceasta va fi premiata cu un Race Pack de la nutricult (geluri si bauturi pentru o cursa de 4 ore).

Lucrurile nu se termina insa aici. Povestea selectata de mine va participa alaturi de povestile selectate de ceilalti sportivi participanti intr-o finala pe pagina de facebook a celor de la High5 pentru a primi premiul cel mare, care deasemenea consta in produse de la nutricult.

Regulile ar fi urmatoarele:

- Perioada in care se primesc povesti este 10-15 decembrie
- Premiul pentru castigator este un Race Pack de la www.nutricult.ro (geluri si bauturi pentru o cursa de 4 ore). Alesul/aleasa intra apoi in finala (intre 18-24 decembrie vom da liber la voturi pe pagina de Facebook a nutricult.ro), iar cel care primeste cele mai multe voturi castiga un Marathon Pack, un tub de Zero citrice, un tub de nuun si batoane energizante si de recuperare. Adica setul complet de la nutricult.ro
- Povestile trebuie sa aiba intre 100-1000 cuvinte
- Povestea poate fi postata doar pe unul dintre blogurile participante in concurs
- Daca v-ati mai spus deja povestea cu alta ocazie, retrimiteti-o, nu dati doar linkul catre ea

Povestea voastra poate ajunge sa ii inspire si pe altii sa se incumete la a-si testa un pic limitele, si la a incerca ceva nou, asa ca eu zic ca merita efortul de a scrie cateva randuri despre ceea ce ati trait voi frumos la un concurs de anul asta, si de ce nu, sa fiti si recompensati pentru asta cu un premiu foarte util celor activi.

Eu unul asa am fost inspirat sa alerg mai intai primul maraton, iar apoi sa visez la un Ironman, citind astfel de relatari pe care le-am gasit la vremea repectiva pe site-ul Ro Club Maraton, care by the way, acum vad ca e doldora de povesti noi, si interesante, check it out.

In continuare voi povesti despre experienta mea din 30 iulie 2011 cand am participat la:

ExtremeMan Nagyatad

Acesta a fost al doilea triatlon de lungime Ironman pentru mine. Primul a fost Ironman Oradea, inceputul unei frumoase prietenii intre mine si sportul asta.

Prin iarna, cand ma apucam eu plin de optimism sa fac inscrierea la concursuri, mi s-a parut ca un interval de 6 saptamani intre Oradea si Nagyatad imi este suficient pentru recuperare si a reintra din nou in forma maxima. Acum imi dau seama ca am subestimat un pic perioada post-Ironman Oradea.

De la cei mai experimentati ca mine aflasem ca dupa un concurs atat de solicitant iti cam piere pentru o vreme cheful de antrenament serios. Si nu atat concursul, cat stresul asociat cu intregul ciclu de pregatire (care la mine a durat 6 luni) te aduce intr-o stare de "sport blues". Cata vreme dureaza acesta stare insa nu stiam.

Planul meu era ca doua saptamani dupa primul Ironman sa o iau incet incercand ca prin antrenamente usoare si placute sa revigorez flacara cam plapanda a motivatiei. Urma sa reintru in programul de antrenament cu bateriile incarcate si, timp de trei saptamani, sa reiau aproximativ acelasi volum ca in perioada de build de dinainte (undeva in jur de 14-16 ore pe saptamana). Ultima saptamana inainte de Nagyatad era rezervata taperingului (adica frec menta, sperind ca oboseala cade de pe mine ca o crusta crapata si ies de sub ea un om nou fix in ziua concursului).

Ok, acum in lumea reala, lucrurile au mers conform planului doar primele doua saptamani dupa Oradea. Eram intr-adevar lipsit de orice imbold de a face antrenamente care se imi ridice pulsul peste 120 bpm sau mai lungi de o ora. M-am balacit la bazin (pentru prima data nu mi-a mai pasat la ce ora ma duc la bazin si cati oameni sunt pe culoar), am facut plimbari cu bicicleta, si urcari lejere pe munte cu Claudia (antrenamente pentru 7500).

Am intrat in a treia saptamana dupa Oradea si inca nu ma regasisem. Oboseala generala nu imi trecuse dar trebuia sa reintru in antrenamente mai serioase. Ceea ce am facut, dar fara prea mare tragere de inima. Uneori uram ideea ca trebuie sa ies la un antrenament mai greu, mai ales cand era vorba de o sesiune de intervale la inot, sau un tempo pe trainer acasa. Asta se traducea automat intr-o sesiune mai slaba, in care nu reuseam sa trag de mine foarte tare.

Pentru a combate aceasta stare am cautat companie de antrenament, si am incercat sa-mi potrivesc turele de bicicleta cu ale unor prieteni. Antrenamentele in grup sunt intr-adevar mult mai interesante, si mai usor de suportat. Dar nu trebuie sa cazi in capcana de a face prea multe asa, pentru ca la Ironman esti singur. O regula de aur zice "train like you race" (care este valabila in perioada de 2-3 luni inaintea concursului)). Concurezi singur, te antrenezi singur. Trebuie sa ai capacitatea de a suporta orele alea in sa tinindu-ti singur companie.

Per ansamblu nu simt ca m-am antrenat cum trebuie aceste saptamani. Partial datorita si concursului maraton 7500, care m-a scos din ritm mai bine de o saptamana, pot spune ca mi-a cam lipsit consistenta antrenamentelor. Asta are consecinte in plan fizic dar si psihic. Increderea in sine in ceea ce priveste performanta pe care o vei avea in concurs este strans legata de cat de bine stii ca te-ai antrenat. Daca in adancul tau nu simti ca ai fost total dedicat, atunci increderea sufera.

Cu o saptamana inainte de Nagyatad mi-am dat seama ca nu trebuie sa imi setez asteptari prea mari, pentru a nu fi dezamagit. Asa ca am facut o schimbare de focus. Scopul a devenit sa fac acest concurs pentru a-mi imbogati experienta si pentru a invata din greselile pe care urma sa le fac. Cu aceasta schimbare mentala automat am devenit mult mai relaxat.

Marti plecam spre Nagyatad impreuna cu Razvan si Robert iar miercuri am ajuns. Un orasel cochet si foarte ordonat, iar noi stateam la o pensiune langa traseul de alergat. Glumeam cu Razvan ca daca obosim la concurs venim acasa si tragem un pui de somn si ne intoarcem la alergat.

De cand am venit vremea a fost inchisa si ploua mare parte din fiecare zi. Asa a fost toata saptamana. Eram ingrijorati ca va trebui sa facem fata unui traseu de bicla pe timp de ploaie.

Activitatea fizica pana la concurs s-a rezumat la o alergare de 5-6 km miercuri, o bicla de recunoastere joi, si vreo doua-trei iesiri la bazin, plus balaceala in bazinul de apa termala.

Localitatea nu are mai mult de 12000 de locuitori si cu toate astea are un bazin olimpic exterior incredibil, parte dintr-un strand mare ce include si bai termale. In care bineinteles ca n-am ratat cateva balaceli.

Inaintea concursului am avut ocazia sa-l cunosc pe Marius Rus, aflat la al 18-lea Ironman (holy shit!!!), si cativa dintre ceilalti romani participanti. Joi a venit si Sandor. Puteam doar sa-i ghicesc emotiile (stiind ca Ironman e pe lista lui de multa vreme, un concurs pe care l-a asteptat si l-a pregatit cu atentie) pentru ca altfel parea foarte vesel si degajat.

Ziua concursului a inceput la 4 dimineata. Ne trezim si aruncam o privire afara. Nu parea de bine, dar totusi prognoza meteo zicea ca azi nu o sa mai ploua.

Luam un mic dejun la 4:30, pregatit de gazdele noastre de la pensiunea Semiramis, un cuplu deosebit de amabil si dedicat afacerii lor. S-au trezit cu noaptea in cap sa ne pregateasca masa. Noi le spusesem ca nu avem devoie de multe. Niste cereale, iaurt, cateva felli de paine, unt si gem. Dar nu, ei au pus masa exact cum o pregateau in fiecare zi, cu o gramada de mancare. Nu era primul si nici ultimul an in care gazduiau triatlonisti veniti la concurs (apropo, pensiunea era plina).

La ora 5:00 un autocar ne duce spre lac, iar bicicletele sunt transportate intr-un camion. Facem ultimele verificari, umplem bidoanele cu long energy, ne lipim "mancarea" (adica gelurile si batoanele) de bicicleta. Stiu ca suna ciudat, dar bicicleta este proba in care trebuie sa mananci cel mai mult, iar toate gelurile si batoanele ocupa un volum destul de mare pentru singurul buzunar pe care il am la spatele costumului. Impart batoanele energizante in jumatati si le pun pe bara de sus a cadrului incepand din apropierea ghidonului. Sunt lipicioase si adera instant la cadru, nici nu mai trebuie sa flosesc banda adeziva. cool! Trusa mea de scule consta in urmatoarele: doua camere, un levier, un multitool micut, doua capsule de CO2 si un kit de vulcanizare. Camerele le-am bagat in costum in partea din fata, restul in buzunarul din spate. Costumul fiind mulat, e practic ca un buzunar gigant in care poti sa indesi chestii. Am doua bidoane, unul in spatele seii, si cel aerodinamic dintre aerobaruri. Din cauza bidonului din spatele seii nu imi pot lua trusa de scule care se pune exact in acelasi loc. La altii vad trusa de scule pusa pe bara de sus, aproape de ghidon. Imi fac o nota mentala sa imi procur si eu una. Imi iau si o pompa, pentru ca nu se stie cum stric/pierd vre-una din capsule, sau poate fac mai mult de doua pene. Plasez strategic un sandvis in costum la ceafa, pentru "clipe negre" :)

Agitatia creste, lumea incepe sa apara si predam bicicletele in stand. Imi asez casca pe bicla si in ea pun camerele, sculele, mp3 player (in mod normal nu l-as lua dar motivatia nu mai e aceeasi ca la Oradea, asa ca mi-e putin cam frica de singuratatea celor 6 ore de bicla), doua plicuri cu long energy si centura de numar in care sunt asezate niste geluri. E o gramajoara considerabila, va trebui sa am grija cum si cat de repede pun toate chestiile astea pe mine la momentul tranzitiei.

Trag pe mine neoprenul si cobor la lac unde aproximativ cei 450 de oameni se pregatesc de start. Lacul este oglinda, iar pe marginea lui sunt case foarte frumoase. Cred ca e o priveliste interesanta sa locuiesti acolo si sa  iti iei cafeluta pe ponton privind sirul lung de inotatori in apa care fierbe.

Imi reamintesc care este scopul meu la acest triatlon: sa invat, sa acumulez experienta, sa imi mai fortez un pic limitele. Sa-ti fortezi limitele, este singurul mod in care poti creste. De terminat nu se pune problema, iar pentru un rezultat foarte bun nu ma simt pregatit. Asa ca asta e singura mea optiune, "to bag it", "to put it under my belt". Si de ce nu, sa am o zi foarte frumoasa. Concursul trebuie sa fie o placere. Da, tragi de tine, uneori doare, dar cei care il practica si s-au antrenat au invatat sa descopere placerea pura dintr-un efort sustinut. Pentru ca stii ca devii mai bun in acest proces. Orice stres pe care il aveam dispare, stiu ca va fi o zi memorabila, iar pana la sfarsit voi fi valorificat sansa de a ma autodepasi.

Momentul initial mai dificil al ciocnirilor si lovirilor trece mai repede decat ma asteptam. Inot relaxat, si imi place ce vad de fiecare data cand scot capul intr-o parte din apa: in ambele parti 5-10 corpuri care se misca ca si mine, suntem parca la unison. Incadrat in felul asta nu ma mai obosesc sa scot prea des capul la orientare, suntem ca un banc de pesti :)

Dupa prima baliza ne mai rasfiram. Acum ma uit in fata la fiecare 2-3 iesiri la respirat pe partea dreapta (respir bilateral, dar nu ma simt confortabil sa ma scot in fata capul din apa cand respir pe stanga).

Se termina prima tura de 1900 de metri, se iese pe mal, se trece prin poarta, si inapoi pentru a doua tura. Ies din apa intamplator impreuna cu Liviu. Daca nu ma insel el e costumul Orca cu care am inotat o buna bucata la Oradea.

Termin inotul dupa o a doua bucla fara evenimente notabile. Ca de obicei, cand ies din apa ma uit in spate sa vad cam cati mai sunt, si iar imi zic: Fuck, ce incet am mers! :)

Imi dau jos neoprenul intr-un cort special amenajat si ajung langa bicla unde incep sa culeg chestiile puse in casca si sa le pun pe mine. Ma cam incur cureaua de la monitorul cardiac, si in firul de la casti si imi zic ca data viitoare vor ramane acasa. Consider ca nu mai am nevoie sa ma uit la puls. Nu am tendinta sa pornesc tare, asa ca ma bazez pe bunul simt sa-mi spuna cand merg prea tare. Trec minute bune pana imi iau tot ce trebuie. In total am petrecut 8 minute in tranzitia asta, foarte mult, avand in vedere ca nu aveam nevoie de odihna, ci doar mi-am luat prea multe chestii.

Incep bicicleta. E inca inorat, si imi e un pic frig dar dau rapid din picioare sa ma incalzesc. In prima bucata de drum ma incetinesc doua bariere lasate de cale ferata, la una astept sa treaca trenul, la alta voluntarii ne fac semn sa trecem in timp ce trenul incetinea tot la semnele lor. Mama astia opresc si trenurile pentru sportul asta!

Ca si la venire in masina, ma gandesc din nou ca e totusi frumoasa Ungaria in zona asta, seamna un pic cu Normandia unde fusesem la Tour de Pays de Caux. Pajisti, lanuri, paduri, lacuri, mult verde si vaci. Cu totul altceva decat ceea ce eram obisnuit sa vad pe autostrada, drumul obisnuit cand tranzitezi tara asta

Imi place ca prima parte se desfasoara pe un drum secundar foarte pitoresc. Pe urma iesim intr-o sosea mai larga si dupa 75 de km ajungem in Nagyatad. Dar evident ca nu se termina aici, mai avem trei ture de cate 35 de km, toate trecind prin centrul orasului Nagyatad. Aici parca e o scena dintr-un clasic de ciclism,  cu lume multa adunata pe ambele margini ale soselei, incurajindu-ne.

Alimentarile pana aici au fost super, la fiecare 25 de km. Nu  a trebuit sa opresc la nici una, voluntarii dadeau bidoane la 0.75 cu izotonic. Aruncai bidonul gol si primeai unul nou. nici macar nu m-am chinuit sa imi mai umplu bidonul aerodinamic din fata dupa de l-am golit. Tot din mers puteai lua si banane sau batoane energizante.

Pe bucle, unde se merge pe bucati drepte pe ambele sensuri incep sa-mi vad cunoscutii si sa calculez dupa prostul meu obicei :) cat are fiecare in fata mea, pentru ca stiu ca au iesit mai bine ca mine de la inot. Sandor are vreo 7 km, Cristi vreo 4 km. Pe Razvan nu-l vad iar Robert aproape ca imi da o tura.
Ok, incerc sa micsorez distanta fata de ei.



Imi revine durerea de spate care a aparut de cateva zile (probabil de la diferentele de presiune atmosferica, eu stiu ca am o problema cronica la spate capatata pe vremea cand ridicam greutati, si care ma supara uneori cand se strica vremea). Nu mai reusesc sa stau in aerobaruri si sunt fortat sa ma ridic des pentru a ma intinde ca sa mai calmez durerea. Imi doresc sa se termine, sa simt din nou pamantul sub picioare. La ultima bucla le vad pe Luminita si Andreea, chiar ma intrebam pe unde sunt. Imi vine sa-i zic Luminitei ca imi pare rau ca am refuzat calmantul pe care mi-l oferise dimineata, dar nu apuc.

Pe ultima bucla ma apuca o nevoie. De obicei fac din mers, dar acum sunt fericit sa opresc doua minute pentru a o rezolva, mai ia si spatele meu o pauza.

Termin ultima bucla si vad ceasul in jur de 7h20m de la start. Ma gandesc ca nu-i deloc rau, cu toate lucrurile care m-au incetinit pana aici, tranzitia prea lunga la inot, trenurile, durerea de spate. Aici ma misc ceva mai repede, nu am decat sa imi iau sacul si sa pun adidasii in picioare. Am pornit!

Traseul de alergare imi place mult. o bucla de vreo 3,8 km pe care trebuie sa o facem de 11 ori. Plina ochi de oameni, spectatori si concurenti. Picioarele sunt bucuroase de schimbare si vor mai repede, dar ma temperez pentru ca stiu ce urmeaza. Pana la tura a 6-a e o plimbare in parc. Ma simt bine, zambesc cunoscutilor pe care ii vad pe contrasens. Sandor are o tura in fata mea, Razvan doua. Amandoi alearga foarte bine, nu cred ca mai reusesc sa recuperez.

Luminita lui Sandor ma incurajeaza tura de tura :)

De la tura a 6-a devine cam greu, turele devin din ce in ce mai lungi, parca nu se mai termina. Aici incep si dificultatile cu alimentarea, mi se pare ca am baut prea multe lichide, si nu mai imi vine sa iau. Iau un pumn de biscuiti dintr-un punct de alimentare. Imi ia jumatate de tura sa mestec unul, restul mi se umezesc in palma si ii arunc. Gasesc niste tablete mici albe, cred ca e dextroza. Imi ia o tura sa mestec una. Radeam de Claudia ca ii ia jumatate de ora sa manance un sandvis la maraton 7500, acum ar rade ea de mine. Corp tampit, eu vreau sa te ajut, sa iti dau energie si tu o refuzi. :)
Fiecare pahar de energizant e un exercitiu de vointa sa il dau pe gat. La unul dintre puncte se da pepene. Salivez, dar ma gandesc ca imi distrug total stomacul daca cedez tentatiei. Pe la tura a 9-a nu mai rezist si ma opresc sa iau o bucata. Intra imediat, mai iau inca doua in mana si le mananc in 100 de metri. Incep sa ma simt mai bine, si abia astept sa mai trec sa mai iau. Urmatoarele doua ture asta fac, e o binecuvantare pepenele asta.

Pe ultimile 3 ture tentatia de a merge devine foarte mare. Dupa fiecare punct de alimentare mai merg 20-30 de metri pana ma adun ca sa pot alerga din nou. Trec linia de sosire dupa 11h33, dupa o ultima tura in care la fiecare pas simt ca ma prabusesc. Imi vine sa ma agat de panglica de la finish ca sa nu cad.



O femeie se apropie de mine, nu reusesc sa imi dau seama ce vrea si ii fac un semn ca vreau sa fiu lasat in pace. Doua minute mai tarziu imi dau seama ca vroia doar sa imi dea medalia. Nici nu ma pot bucura inca, sunt cam terminat. Incerc sa reperez cunoscuti, dar nu vad pe nimeni. La un cort vad ca se dar mancare. Trebuie sa bag ceva in mine altfel simt ca pic. Stau la coada si mi se da o farfurie cu friptura grasa, de porc. Asta cred ca e cea mai neinspirata chestie. Cine naiba poate manca asa ceva? Langa friptura sunt si doi castraveti murati. Ma indrept ca un om beat spre o masa si incerc sa mananc castravetii. Unul din cei doi baieti din Tg Mures ma repereaza si se aseaza langa mine. Ii ofer friptura si nu trebuie sa repet invitatia, o da gata imediat. Niste duri astia din Tg. Mures. :)

Imi e foarte frig si simt o nevoie puternica sa stau intins, asa ca renunt la a-mi mai cauta amicii, si o iau pe bicla spre pensiune in timp ce incepe si ploaia. Nu pot sa nu ma gandesc la cei care mai au ore bune de facut prin ploaie, dar probabil daca as fi in locul lor, i-as da inainte fara sa acord prea multa atentie. Problema este dupa concurs, cand te apuca frigul, pana atunci esti tinut in priza de dorinta puternica de a termina.

Imi revin incet odata ajuns la caldurica. Ma uit pe telefon sa va daca serviciul lor de mesaje a functionat. (trebuia sa primesc un mesaj (care urma sa fie forwardat si celor de acasa) cu timpul la care ating anumite puncte de pe traseu). Nope. Imi amintesc ca n-am zis corect o cifra cand am dat numarul. Asta e. Ma simt foarte slabit, nu ma dau jos din pat si ii astept pe ceilalti doi viteji, care vin unul vesel nevoie mare si celalalt cam abatut.
Robert s-a taiat la jumatatea maratonului si nu a reusit timpul pe care si l-a propus. A mers prea tare pe prima parte a semimaratonului si l-au lasat picioarele, fiind nevoit sa mearga o bucata buna pe a 2-a parte. Incerc sa-l incurajez pentru ca e prea dur cu el insusi. In fond are doar 21 de ani, si termina unul din cele mai dure concursuri din lume. Are tot timpul inainte sa invete din greseli si sa isi indeplineasca visele in acest sport.
Razvan e fericit, a mers bine de tot, cu un timp excelent, 10h40.
Stam si povestim pana ce cadem doborati de somn.

A doua zi ne intalnim toti romanii si participam la o premierea impresionanta in care fiecare dintre cei care au participat pentru prima data este chemat pe scena si i se inmaneaza diploma.

Delegatia romana :)



Dintre toate experientele minunate pe care le-am avut in 2011 acest concurs m-a marcat atat de tare incat tot anul viitor va fi organizat in jurul lui, toate concursurile la care voi merge in prima jumatate a anului 2012 vor avea un rol in pregatirea pentru realizarea obiectivului pe care mi l-am propus de 10 ore si 30 de minute.




Acum astept si povestile voastre, care nu trebuie sa fie nici pe departe niste carnati atat de lungi ca povestea mea de mai sus :)

Train smart!

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Early Riser Forever!

Desi mi-am propus sa scriu mai concis si mai repede, tot nu am gasit timpul si inspiratia sa o fac cand trebuie. Se pare ca, desi am mai mult timp ca niciodata in ultimile 2-3 luni de cand dorm in medie 6.5-7 ore pe noapte, reusesc sa gasesc o gramada de alte activitati cu care sa il umplu, numai sa scriu aici nu.

La cateva zile dupa ce am inceput experimentul de 30 de zile de trezit la ora 5, cand intre orele 5-8 nu faceam altceva decat sa ma mentin cu ochii deschisi, sa citesc avid si sa invat orice ma putea ajuta sa imi duc experimentul la capat, mi-am dat seama ca timpul pe care l-am castigat nu inseamna nimic daca nu il folosesc eficient, adica in directia realizarii scopurilor mele personale. 
Riscam sa il umplu cu tot felul de nimicuri (astea sunt intotdeauna urgent de rezolvat) sau task-uri impuse din exterior care nu au de a face cu ceea ce vreau eu de la viata, si la sfarsitul zilei sa imi dau seama ca nu am facut de fapt nimic care sa ma aduca mai aproape de scopurile mele.

Asa ca mi-am dezvoltat un nou sistem de organizare bazat pe metoda Getting Things Done, dar despre care voi vorbi alta data. Relevant aici este ca in urma planificarii rezultate din aplicarea metodei si a regandirii prioritatilor mele a reiesit ca scrisul este important pentru mine, dar nu e chiar la varful listei. La urma urmei vreau sa devin un atlet mai bun, nu un blogger profesionist.
Asa ca iata, scrisul sufera in continuare, dar nu moare, asta e important :D

Asadar sa mai povestesc putin despre cum au decurs lucrurile dupa prima saptamana a experimentului de 30 de zile de trezit la ora 5...

In a doua saptamana am inceput sa devin mult mai alert imediat dupa trezire, care era insa inca destul de fortata. Adica ma trezeam tot ca din pusca (pentru a nu apuca sa ma gandesc ce bine e sa mai stai in pat), dar dupa cateva minute de operatiuni executate mecanic imi disparea dorinta de a ma reintoarce in pat.

Simteam ca pot sustine o activitate mai intensa chiar de la prima ora si am inceput sa ma bucur la maxim de libertatea orelor la care aproape toata lumea doarme. Ture cu bicla de 60-80 km incepand de la ora 6 (ah ce toamna extraordinara din punct de vedere al vremii!), mers la bazin si alergat pe stadion, tot de la ora 6 evident.

Numaram zilele pana la terminarea experimentului bifindu-le pe un whiteboard. Fiecare zi bifata mi se parea un mic triumf si reuseam sa ma hranesc din el pentru a-mi gasi motivatia ziua urmatoare.
Desi de obicei aveam un nivel de energie destul de ok si constant de-a lungul zilei, am avut si cateva zile nasoale, in care toata ziua am fost zombie. Mi se intampla asta dupa mai multe zile fara somn la pranz si culcat dupa ora 10, dar imi ascultam corpul si zilele urmatoare imi organizam activitatile in asa fel incat sa ma pot culca mai devreme, si eram back on track.

Intre timp mi-am rafinat si obiceiurile pentru sustinerea unei alimentatii sanatoase, fara de care nu se poate sa ai energia constanta in timpul zilei iar somnul bun si odihnitor.
Sa mananci sanatos (si aici nu ma refer la salata asortata de la masa de pranz) zi dupa zi e al naibii de greu!
Dar asta doar daca nu esti suficient de persistent incat sa gasesti solutii la problemele logistice legate de pregatirea mancarii. Daca incerci constant sa gasesti solutii, pana la urma lucrurile se optimizeaza, si timpul petrecut pentru gasirea si pregatirea meselor se poate reduce considerabil.

Faci piata cu aceeasi disciplina ca si cum ai iesi la antrenament, pregatesti legumele in caserole pe care le cari dupa tine la serviciu ca sa ai tot timpul la indemana pentru facut o salata, tii o lista cu alimentele importante si te asiguri ca ai remindere sa le cumperi cand estimezi ca se termina, iei un blender bun care sa te ajute sa faci smoothies - metoda buna si rapida pentru consumarea unei mari cantitati de fructe si legume - , afli cum se pastreaza legumele cat mai mult timp proaspete pentru a nu fi nevoit sa cumperi in fiecare zi pentru ca se strica, gasesti un loc de unde sa cumperi mancaruri sanatoase si gustoase atunci cand nu ai timp sa le prepari, etc.

M-am tinut cu dintii de programul meu, am continuat sa mananc sanatos, si pana la urma am bifat si ziua 30.
Cand am ajuns aici deja era alta viata. Ma trezeam usor si plin de energie, iar de asemenea nivelul de energie era mai bun in timpul zilei. Nu mai simteam nevoia de somn la pranz decat rar.

Odata terminat experimentul nu am sarbatorit cu un somn luuung cum era de asteptat. Si in ziua 31 tot la 5 m-am trezit. Si in ziua 73, adica azi, la fel. Mi-a intrat in sange.

Voi fi early riser forever, yuhuuuuu!

Train smart!

duminică, 23 octombrie 2011

Early riser - partea a 3-a

De la 1 septembrie am trecut de la un program in care ma culcam deseori dupa ora 11-12 si ma trezeam neregulat candva intre orele 7 si 10 (in functie de ce aveam de facut a doua zi, sau de cat de greu reuseam sa ma conving sa ies din pat) la un program de 30 de zile, in care urma sa ma trezesc la ora 5 in fiecare dimineata, fara exceptie, si sa ma culc atunci cand simt ca imi vine somnul.

Armele secrete urmau sa fie dieta mai bogata in fructe si legume si mai saraca in mancaruri "grele", abtinerea de la consumul substantelor care se joaca cu functionarea normala a creierul (cafea, alcool), masa de seara cu cel putin 2-3 ore inainte de culcare, mentinerea motivatiei in mod activ in fiecare zi, si un somn ocazional de pranz de maxim 30 de minute.

Stiu, pare greu de digerat, fiecare din aceste lucruri necesita un efort de vointa, pregatire si cunostinte care au umplut carti intregi (ma refer la nutritia sanatoasa si renuntarea la dependente gen cafea, tigari, alcool).
Daca vreo dependenta (junk food, cafea, alcool, tigari, coca-cola etc.) constituie o problema majora, atunci aceea ar trebui sa fie focusul eforturilor, nu trezitul la ora 5.
In schimb daca o persoana are o dieta cu mancaruri predominant sanatoase, consum ocazional de alcool, o dependenta moderata de cafea (o cana pe zi), nu fumeaza, atunci este rezonabil sa poata face pasul urmator, si timp de 30 de zile sa incerce imbunatatirile pe care le-am descris pentru a avea un somn mai odihnitor, implicit o durata mai redusa a acestuia.

Ok, destul cu teoria, iata cum a inceput experimentul de 30 de zile.

Primele treziri au fost brutale. Dar desi simteam ca ma trezesc ca lovit de tren, ma ridicam cat puteam de repede si imi incepeam o rutina prestabilita. Nu trebuie dat timp creierului sa analizeze situatia in care te afli, pentru ca va gasi repede motive foarte convingatoare ca sa mai dormi inca o jumatate de ora.

Rutina includea, pe langa chestiile uzuale (spalat, imbracat), si bautul unei cantitati de aproape un litru de apa incalzita cu lamaie, pentru curatarea sistemului digestiv (works like a charm :) )

Dupa ce imi terminam rutina, eram deja mai alert, dar inca ma incerca o dorinta puternica de a ma intoarce inapoi in pat. Asa ca timp de doua trei ore incercam sa imi mentin atentia treaza, cu emailuri, citit stiri, bloguri sau diverse articole. Nici vorba de sport intens sau vreo munca productiva. Singurul scop in primele zile a fost sa ma obisnuiesc cu noua mea realitate si sa raman treaz dupa ora stabilita.

Pe la ora 8-9 ma simteam deja mai bine, dar nici trei ore mai tarziu ma apuca din nou o stare de somnolenta pe care mi-am explicat-o in felul urmator: mi-am decalat ziua cu 3-4 ore, si automat s-a decalat si somnolenta care ma incerca dupa masa de pranz, astfel incat acum aparea in jur de ora 11-12, in loc de ora 3 dupa-amiaza.

Cu mancarea lucrurile decurgeau in felul urmator:

Sezonul fructelor e in toi, asa ca profitam din plin facand cate o vizita la piata la ora deschiderii pentru a ma aproviziona cu fructe si legume proaspete. Iesirea aceasta de dimineata avea si un puternic efect revigorant.
Faceam o salata mare de fructe (4-5 fructe diferite) si mancam pana simteam ca sunt satul. Nu este usor sa te saturi doar cu fructe, dar perfect posibil. Cine zice ca fructele amplifica foamea... nu a mancat suficiente :D.

Pana la pranz mai mancam cateva fructe, si eventual o portie de cereale integrale cu iaurt. Masa de pranz consta dintr-o mancare de legume, si carne de peste, vita sau pui. Dupa-amiaza imi satisfaceam pofta de dulce mancand fructe uscate si migdale in loc sa ma duc la automatul cu Snickers pe care il avem la serviciu. Iar pe la ora 6-7 mai mancam o salata mare de legume cu branza sau peste.
Felul asta de a manca nu este batut in cuie, am o variatie multumitor de mare de mancaruri sanatoase pe care reusesc sa le fac singur sau sa le cumpar (multumesc Smartfood!).

Nu pot sa explic dar toate aceste lucruri legate de nutritie au venit destul de natural. Motivatia era atat de puternica incat nu simteam tentatia sa calc stramb, sau sa ma uit cu pofta la farfuria cu friptura de porc si cartofi prajiti a celui de langa mine. Este suficient sa ma uit la o astfel de mancare si imediat imi imaginez starea de ingreunare fizica si psihica care m-ar cuprinde, precum si riscul de a imi da peste cap programul de somn.

Desi am inceput sa mananc sanatos inca de la inceputul experimentului, acest lucru nu s-a vazut imediat in nivelul meu de energie.
Cateva zile am avut o stare de oboseala usoara, cu probleme de concentrare, nici vorba sa fiu foarte alert. Imi lipsea cafeaua, dar stiam ca daca beau o cana, este foarte posibil sa am probleme cu adormitul in acea seara si a doua zi sa ma simt si mai rau, asa ca nu imi venea foarte greu sa zic pas.

Pe scurt primele 4-5 zile au fost ciudate, derutante, dar stiam ca daca raman pe cursul stabilit, adaptarea nu va intarzia sa apara.

To be continued...

Train smart!

duminică, 16 octombrie 2011

Early riser - partea a 2-a


Aceasta este continuarea relatarii mele despre experienta formarii obiceiului de trezire zilnica la ora 5:00, pe care am inceput-o aici.

Eu am mai incercat in trecut sa ma trezesc devreme regulat. Am esuat pentru ca nu am avut o strategie buna, nu am vazut toate aspectele problemei si nu am atacat problema cu toate armele pentru a fi sigur ca reusesc.

Cat de bine dormi este strans legat de:

  • ce mananci si cand
  • cat sport faci si in ce moment al zilei
  • stres
  • ceea ce faci cu o ora-doua inainte de culcare

Ideal ar trebui formate obiceiuri sanatoase in toate aceste zone, inainte de a ataca problema trezitului devreme. Bineinteles ca este un cerc vicios. Nu ai timp sa mananci sanatos si regulat, sa faci sport, sa faci toate lucrurile care trebuie facute la timpul lor pentru a nu fi stresat, si sa petreci ultima ora din zi intr-o activitate usoara care atrage somnul, daca nu te trezesti devreme, dupa un somn foarte odihnitor dar nu foarte lung.

Eu stateam bine numai la capitolul sport. Macar asta fac regulat. La restul pre-conditiilor pentru un somn bun stateam cam prost. Nu pot sa zic ca mancam mai prost decat o fac majoritatea oamenilor, alegeam in general mancare sanatoasa, dar eram departe de nutritia ideala. Cu stresul eram de multe ori in pom, iar in pat ajungeam dupa o masa buna eventual direct din fata calculatorului.

Asa ca fara 8-9 ore de somn simteam ca nu sunt om. Simteam ca este posibil sa dorm mult mai bine, intr-un timp mai scurt, in medie 6.5-7 ore, daca adresez toate aceste probleme. Asta inseamna doua ore castigate zilnic, 14 ore pe saptamana, exact media care imi trebuie pentru realizarea obiectivului la Ironman.
Asa ca in cazul meu motivatia, ingredientul esential pentru succesul oricarei actiuni ce necesita un efort initial de vointa, e cat se poate de clara si de bine definita.

Cu motivatia bine definita, cu aspectele problemei intelese, mai ramanea sa aleg strategia. Aceasta strategie nu este o reteta universala, si tine cont foarte mult de conditiile mele specifice, care poate nu sunt aplicabile la altcineva. Fiecare trebuie sa isi aleaga strategia tinand cont de particularitatile vietii sale.

In cazul meu regulile au fost urmatoarele:

1. Ma voi trezi in fiecare zi la ora 5:00 timp de 30 de zile, fara exceptie. Ma duc la culcare atunci cand mi se face somn. Nu are rost sa impun o ora fixa pentru culcare. Nevoia de somn difera de la o zi la alta. Azi imi vine somnul la 11, si dorm doar 6 ore, maine seara voi fi mai obosit si adorm la 9:30.

2. Nu imi impun o ora fixa de adormit dar trebuie sa imi creez conditiile pentru a putea adormi atunci cand simt ca imi e somn. Asa ca voi fi in pat la ora 9:30 cu o carte buna. Cand simt ca nu mai pot urmari textul si mi se inchid ochii pun cartea deoparte si adorm.

3. Este posibil si foarte probabil ca in perioada de acomodare sa am unele zile in care ma simt obosit, iar un somn de 30 de minute la pranz va fi necesar. Am libertatea ca in acele zile sa lucrez de acasa. Daca nu s-ar fi putut acest lucru as fi gasit o solutie prin care sa strecor jumatate de ora de somn in pauza de pranz.
La asta ma refeream cand spuneam de conditiile specifice. Eu pot sa lucrez de acasa atunci cand simt ca am nevoie de un somn scurt la pranz, altii poate nu. Dar fiecare poate gasi o solutie.

4. Voi folosi dimineata pentru a face sport, dar moderat. Sase dimineata nu este momentul potrivit pentru o sesiune de intervale daca nu esti acomodat cu ora matinala. Sezonul de concursuri e pe sfarsite, si oricum aveam nevoie de o perioada de reconectare cu placerea de a face miscare, de care mai uit uneori in goana pentru auto-depasire.
Faptul ca reusesc sa fac in fiecare zi sport dimineata imi ia o grija de pe suflet, si nu ma mai stresez ca trebuie sa imi fac timp in pauza de pranz. De asemenea astfel voi evita sa fac miscare seara, ceea ce mi-ar alunga somnul.

5. Pe langa sport, dimineata este pentru facut piata si pregatirea mancarii. Nu imi propun nimic mai ambitios. Vreau sa ma asigur ca am in timpul zilei mereu langa mine multe fructe si legume, ca sa nu existe tentatia de a ma duce la aparatul cu snickers pe care il avem instalat pe etaj.

6. Motivatia trebuie mentinuta zilnic. Pentru asta dedic 10-20 minute imediat dupa trezire. Imi recitesc lista de scopuri, rememorez lucruri care mi-au iesit bine in trecut, citesc site-uri de dezvoltare personala, fac orice care sa ma faca sa raman on track cu motivatia si sa incep ziua intr-o stare cat se poate de optimista.

Cam acestea au fost regulile cu care am inceput experienta celor 30 de zile de trezit la ora 5:00, pe care voi continua sa o relatez aici.

Time's up! :)

Train smart!





Early riser - partea 1

Am facut sport, am mancat bine, am facut piata, mi-am pregatit ingredientele pentru o salata imensa pe care am luat-o cu mine la serviciu, am citit, am invatat ceva, am petrecut 10 minute pentru a-mi organiza ziua, si mi-am rezolvat o parte din task-urile ce tin de viata mea personala.
Este ora 9:00. Sunt plin de energie si pregatit sa primesc tot ceea ce ziua de munca urmeaza sa arunce in directia mea. Bring it on!
Cum suna?
Pentru mine pana la 1 septembrie acest lucru parea de domeniul fantasticului. Dar de atunci e o realitate zilnica.

Totul a inceput cu o intrebare. Ce trebuie sa schimb in viata mea pentru a-mi indeplini scopul de 10:30 la Ironman Ungaria, si in acelasi timp sa reusesc sa nu-mi neglijez si chiar sa cresc pe toate celealte planuri care compun o viata echilibrata si bine traita?
Cum sa fac intr-o zi cat mai mult din lucrurile care imi aduc satisfactie si care ma aduc mai aproape de indeplinirea scopurilor, fara a ajunge intr-o stare de epuizare sau oboseala cronica?

Am zabovit pe intrebarea asta ceva vreme, mi-am amintit greselile din trecut, am scotocit internetul, iar mecanismele subconstientului s-au pus in miscare, au analizat, au prelucrat si au scuipat chestiile astea in constientul meu:

1. Trebuie sa devii un early riser. Adica trebuie sa te trezesti zilnic cu noaptea in cap, ca sa beneficiezi de orele diminetii cand poti activa linistit, fara intreruperi, fara trafic, fara presiuni.

2. Trebuie sa ai un somn de calitate astfel incat 6.5-7 ore de somn pe noapte sa-ti fie suficiente si sa te trezesti usor, odihnit, si nerabdator sa incepi ziua.

3. Nivelul de energie trebuie sa ramana cat se poate de constant in timpul zilei pentru a lucra cu placere si a fi productiv cat mai mult timp. Mai productiv => termini treaba mai repede => mai mult timp pentru ceea ce conteaza cu adevarat.
Nivel de energie bun si constant = dieta bazata preponderent pe fructe si legume proaspete. Fara cofeina, alcool, tutun, dulciuri rafinate, paine, mancaruri grele.

4. Mai putin stres. Sa iti definesti cu claritate ceea ce ai de facut si sa te apuci de la prima ora de lucrurile cu adevarat importante ajuta mult in acest sens.

5. Ai o motivatie puternica pentru a face toate aceste lucruri? Mentine-o asa! Motivatia tinde sa dispara, trebuie mentinuta in mod activ.

6. Ai mai incercat sa faci cel putin unul dintre aceste lucruri si ai esuat. Ce ti-a lipsit? O strategie care sa tina in mod realist cont de defectele si slabiciunile tale. Ti-ai propus mai mul decat poti duce, ca si cand ai fi un robot, nu o fiinta umana. Trebuie sa tii cont de tentatii, evenimente neprevazute, lipsa ocazionala de chef etc.

Am decis sa ma concentrez timp de 30 de zile pe un singur lucru : acela de a deveni o fiinta foarte matinala, prin stabilirea unui obicei de trezire zilnica la ora 5.

In teoria dezvoltarii personale circula ideea ca 30 de zile sunt suficiente pentru stabilirea unui obicei, adica dupa aceasta perioada depasesti punctul in care depui un efort de vointa pentru a face un lucru iar acel lucru devine un automatism.
Daca reusesti sa automatizezi suficiente dintre lucrurile care iti macina energia psihica, eliberezi aceasta energie si poti sa o directionezi catre lucrurile care conteaza cu adevarat.

Am mai cercetat putin si am vazut ca exista un studiu stiintific care concluzioneaza ca durata formarii unui obicei dureaza intre 18 si 254 de zile, media fiind de 66 de zile: http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1002/ejsp.674/abstract

Deci durata indicata de studiu nu este tocmai cea vehiculata pe site-urile populare de dezvoltare personala, dar am decis totusi sa incerc cu 30 de zile. Psihologic este mai usor de digerat decat 2-3 luni de aplicare continua a unui efort de vointa. In plus m-am gandit ca acomodarea se face treptat, deci in ziua 10 imi va fi mai usor sa ma trezesc la 5:00 decat in ziua 1, iar in ziua 30 s-ar putea sa nu fie inca un obicei deplin, dar efortul de vointa sa fie totusi unul mai mic.

Este de dorit ca atentia sa fie concentrata pe formarea unui singur obicei intr-o perioada data de 30 de zile.
Dar in cazul asta acest lucru este imposibil, fara niste obiceiuri "de suport" suplimentare legate de dieta si activitatea de dinainte de culcare.

Gata, suficient pentru astazi! Pentru a avea o frecventa a postarilor cat decat decenta pe blogul asta m-am decis sa scurtez timpul de scris. Strategia de postari lungi saptamanale a dat gres pentru mine. Hai sa vedem daca postari mai scurte si mai frecvente functioneaza mai bine.
Chiar daca nu termin articolul, postez o parte, si cat de curand vine si urmatoarea legata de cum a decurs perioada de proba de 30 de zile si ce s-a intamplat dupa aceea.

Tot ce pot sa mai spun este ca am amanat sa scriu despre subiectul asta pana am fost sigur de succes, deci poate fi mai util acelora care isi doresc sa vada practic cum se poate crea un obicei bun, decat niste teorii frumoase de dezvoltare personala.

Train smart!

duminică, 18 septembrie 2011

Schimbari in desfasurare

Evenimentele trec cu o rapiditate uluitoare. Atat de uluitoare ca am ramas in urma cam rau cu scrisul :) Nu din motiv ca nu ar fi de povestit, dar nu sunt un natural born writer, adevarul asta e. Nu ma asez la tastatura cuprins de o inspiratie nebuna si incep sa curga cuvintele pe ecran. De cand am inceput sa scriu aici am capatat mai mult respect pentru cei cu joburi 9-5, care sunt foarte activi fizic si reusesc sa si relateze constant intamplarile lor. Voi ajunge si eu acolo intr-o zi, pana atunci imi cer scuze pentru intarzieri putinilor mei cititori si multilor mei prieteni care m-au intrebat "Da' tu cand mai scrii pe blogul ala?" (si le multumesc pentru asta).

Pe scurt ce s-a mai intamplat: am mai terminat un Ironman in Ungaria, si Carpathian Adventure, doua experiente absolut uluitoare pe care le voi povesti, foarte curand.
Au mai fost Tri Challenge Mamaia si Duatlon Cetatea Brasovului, unde am participat la stafeta, fiind putin accidentat (ITBS) si nerefacut psihic/fizic pentru a relua antrenamentele mai intense.

Dupa Ironman Ungaria, m-am gandit mai serios la ce vreau sa fac pe termen lung. Pana acum am incercat diverse si m-am aruncat in multe tipuri de concursuri din mai multe motive, unul din ele fiind FOMO (fear of missing out). Nu vroiam sa ratez experiente noi, sa fiu eu ala care ramane acasa cand toata lumea e la party. Si am cunoscuti, prieteni, carora le place sa mearga la party-uri diverse: petreceri de firma, onomastice, de burlaci, nunti etc. O gramada de tipuri de petreceri. Si daca te cheama, nu prea iti vine sa refuzi. Decat daca ai un scop clar, care nu te lasa sa te abati de la drumul tau.

Ei bine cred ca mi-am gasit acel scop, se numeste Ironman. Nu este doar un concurs, este o calatorie in care inevitabil devii un om mai bun. Asta simt eu. Limitele iti sunt fortate in multe directii: in relatiile cu prietenii, cu familia, cu munca, aproape in toate aspectele ale vietii. Si cand limitele sunt fortate, nu poti decat sa cresti.
Nu exista alta directie, decat inainte. Inevitabil mai faci pasi inapoi, dar directia privirii tale nu se schimba, e spre inainte.

Acum nu mai simt nevoia sa merg la tot felul de petreceri. Vreau sa merg doar la aia mare :D , si eventual sa ma incalzesc la cateva mai mici, dar care seamana cu aia mare. 

Scopul meu general este sa devin mai rapid pe distanta ironman, si mai exact (mai SMART :) ): sa reusesc anul viitor 10h30 la Ironman Ungaria (am facut 11h34 anul asta). 
Stiu unde am gresit la cele doua concursuri de pana acum, si m-am gandit cum sa corectez, asa ca pentru mine se profileaza niste schimbari importante, dar care vor veni pe rand. Nu am de gand sa astept anul nou ca sa imi fac rezolutii. Acum este un moment foarte bun. 
Bineinteles, nu te arunci sa faci schimbari majore fara o perioada de reflectie, in care mai intai trebuie sa raspunzi la intrebarea "De ce vreau sa fac asta?". Nu se trece mai departe pana nu ai un raspuns sincer si care te multumeste complet, pe care cred ca eu l-am obtinut.

Ar putea parea ca alerg dupa un simplu numar (10h30), dar cine vede doar atat, vede doar varful aisbergului. Pentru numarul asta se pun in miscare o gramada de mecanisme nevazute. Nu vreau sa obtin numarul asta si in rest sa se prabuseasca totul in jur, asa ca trebuie sa depun eforturi serioase pentru a deveni mai eficient.

In acest sens prima schimbare este aproape finalizata, a doua este work in progress si vor urma si altele. 
Din fericire am alaturi o persoana foarte foarte draga care ma sprijina. Daca nu as fi fost deja in acest punct, daca persoana de langa mine imi punea bete in roate, atunci poate banuiti care ar fi fost prima schimbare.

Voi povesti despre ce este vorba (nu vreau sa o fac pana nu duc la capat macar primul proiect in care m-am angajat), dar pana ce apele se aseaza putin in matca s-ar putea ca blogareala mea sa mai sufere unele intarzieri. 

Train smart!

joi, 21 iulie 2011

Maraton 7500



7500 facuta non-stop este de departe cea mai grea cursa din Romania (si aici includ si Ironman-ul de la Oradea). E simplu de vazut asta... te uiti pe lista lunga a abandonurilor :)

Pe langa distanta si diferenta de nivel considerabila, dificultatea acestei curse provine si din ceva diferit fata de majoritatea curselor din Romania. Provine din faptul ca se merge in echipa. Sa termini cursa asta tine de mai mult decat abilitatile tale fizice si psihice. Nu conteaza ca tu esti bun. Conteaza sa-ti simti partenerul, sa-i cunosti problemele, punctele slabe, si sa lucrezi la ele ca si cum ar fi ale tale. Pentru ca vor deveni ale tale.

In 2009, in echipa cu Gabi la tura lunga am abandonat din cauza unei entorse. In 2010 n-am participat fiind plecat din tara. Anul asta a picat cu 3 saptamani inainte de Ironman Ungaria si imi scosesem din cap participarea deoarece recuperarea ar fi fost prea lunga. Asta pana cand am aflat ca Claudia nu mai poate face echipa cu sora ei ca anul trecut, la tura hobby. Stiam ca ea tine mult la aceasta cursa, care a marcat-o anul trecut prin dificultatea si satisfactia cu care a trecut linia de sosire.

Nu am venit imediat cu propunerea ci am rumegat-o bine cateva zile. Nu este tocmai genul de antrenament care imi trebuie mie cu 3 saptamani inainte de Ironman. Pe langa asta, stiu ce poate face concursul asta dintr-o echipa. Se poate usor ajunge in situatii neprevazute datorita oboselii extreme, ratacirilor, vremii nefavorabile, problemelor de sanatate. Prieteni buni pot ajunge la cutite, este un test adevarat pentru trainicia unei relatii. Nu stiam daca sunt pregatit pentru a da un asemenea test cu Claudia.

Pana la urma nu am rezistat ideii. Parea imbinarea perfecta ... :D
Si apoi daca e rau vom sti cum este sa fie rau. Mai bine mai devreme decat mai tarziu.

Pana cu doua saptamani inainte noi nu mai iesiseram la ture de munte impreuna anul asta. Dar Claudia e obisnuita pe munte. Pe langa asta, a participat anul asta la cros montan la Ecomaraton, la semimaratonul montan Hercules, si la semi-urile de la Limassol si Paris. Stiam ca fizic are anduranta necesara pentru a termina, dar pentru a capata putina incredere si experienta de echipa, am reusit sa facem doua iesiri in care am testat ritmul si echipamentul de concurs.

In saptamana de recuperare dupa Oradea, am urcat vf. Cozia impreuna intr-un ritm excelent, 4h30 dus-intors de la manastirea Turnu, cu opriri de poze si mancat fragute, ghidajul turistic fiind de 4-5 h doar urcarea.

Cu o saptamana inainte de concurs am facut o tura in Bucegi, care a inclus si urcarea Bucsoiului. Atunci am experimentat sistemul de tractare. Claudia si-a pus un ham obisnuit de alpinism, legat printr-o coarda si doua carabiniere de gaica rucsacului meu.

Pana sa ne obisnuim am avut parte de ceva smucituri deoarece coarda nu e deloc elastica. Dupa cateva ore Claudia s-a obisnuit sa tina o tensiune cat de cat constanta, si atunci avantajele multiple ale sistemului au devenit vizibile.

  1. Avantajul cel mai evident e ca ii preiau o parte din greutate si astfel poate urca mai repede si mai usor.
  2. Se poate odihni lasandu-se mai mult in coarda. Nu e nevoie sa se lase prea tare. E suficient sa mai preiau inca putin din greutate, fara sa ma afecteze prea tare, pentru ca ea sa simta o usurare destul de mare.
  3. Are tendinta sa incetineasca pe portiunile de revenire dupa urcusuri mai abrupte. Organismul nu-si revine imediat dupa urcare ci mai dureaza poate cateva minute pana se regleaza respiratia. Impulsul e sa incetinesti sau chiar sa te opresti la capatul urcarii. Mai bine pastrezi ritmul Clau, pentru ca oricum iti vei reveni. :D
  4. Fiind mereu aproape de mine ii pot auzi respiratia si imi dau seama daca mergem prea repede.
  5. Este un antrenament excelent pentru mine :D (oarecum asemanator cu asta - o super idee, dar imaginati-v-o pusa in practica in Bucuresti).
Hamul nu e ultralight, cum am vazut la alti concurenti, dar a fost foarte confortabil pentru Claudia, nici nu l-a simtit. Asa ca am decis sa ramanem cu el si la concurs, in loc sa improvizam ceva mai usor.

Claudia a reusit sa coboare extraordinar, fara durerile obisnuite de genunchi (o mai veche leziune de menisc capatata la ski), stabilind un nou record pe coborarea potecii lui Schiel, 1h18!
Prin urmare tura asta ne-a sporit considerabil increderea. Amandoi simteam ca putem face o figura frumoasa.

Sunt doua lucruri pe care le poti controla si care iti pot afecta negativ concursul. Nutritia proasta si somnul insuficient. Cu somnul am rezolvat-o incercind sa prindem minim 9 ore pe noapte in saptamana concursului.

Cu nutritia nu e de joaca. De mult am ajuns sa cred ca nutritia proasta/insuficienta este una din cauzele principale ale abandonurilor si a altor situatii nasoale din concurs, stari de rau, imposibilitate de a te mai alimenta, etc.

Asa ca am facut o estimare pesimista a duratei traseului de 14 ore, si am calculat un consum mediu de aproximativ 250 de calorii pe ora (eu am nevoie undeva la 300, Claudia ceva mai putin).

Cam 50-100 de calorii vin din bautura izotonica, iar restul inseamna una din urmatoarele variante oarecum echivalente d.p.d.v. caloric: un gel mare, doua geluri mici, doua batoane cu cereale, doua batoane cu migdale, un baton de ciocolata, doua waffles sau un sandvis. Asta ca sa avem variatie.

Deci ceea ce am bagat in rucsac a aratat in felul urmator:



Poate parea mult, dar este o cantitate corecta pentru doi oameni intr-un efort continuu estimat la 14 ore.

Restul bagajului nostru il constituia echipamentul obligatoriu:
 - frontale
 - folii de supravietuire
 - caciula+manusi - Claudia
 - buf - eu
 - telefoane mobile (n-am inteles de ce trebuie doua dar le-am luat)
 - geci ploaie
 - bluza lunga - Claudia
 - maneci de ciclism - eu

Datorita faptului ca se anunta o vreme foarte insorita am ales sa nu iau bluza cu maneca lunga, ci am avut manecile de ciclism - organizatorii mi-au confirmat ca este permis.

Din pacate nu m-au lasat cu sapca mea meseriasa cu led-uri, ba chiar am starnit o oarecare veselie la sedinta tehnica atunci cand am intrebat. N-ar fi prima data in istoria omenirii cand un vizionar este luat in deradere :)))
Deci a trebuit sa imi car frontala.

Sedinta tehnica

Fiindca banuiam cum va fi noaptea de dinaintea startului, cand urmau sa soseasca cei de la tura lunga, am decis sa nu stam la cort. Si n-a fost deloc o decizie proasta. Am dormit cu 50 lei/noapte la cabana Diana, in apropiere de Padina. Cea mai urata constructie pe care am vazut-o in viata mea, dar macar am avut dus si un somn bun. Manelistii s-au culcat devreme :)

In dimineata concursului ma tin de Claudia sa ia micul dejun. Are de baut si 0.5L de izotonic. Dificila treaba, nu e obisnuita sa manance la ora 4 dimineata, dar reuseste cumva sa termine.

Luam startul sub un cer fara pic de nor. Va fi o zi torida, bine ca pornim la 6 dimineata, avem parte de cateva ore de racoare.

E timpul sa fac o mica recapitulare mentala. Imi propun sa ma bucur de placerea drumului inainte de toate. Nu ma intrec cu nimeni. Nu am nici un obiectiv de timp. Nu trebuie sa ma grabesc nicaieri.
Imi repet toate astea cu voce tare in cap, pentru a le constientiza si asimila cat mai bine. Spiritul competitiv nu are ce cauta azi. Vreau sa fie o tura cat se poate de placuta, pentru amandoi, si mai mult decat toate, nu vreau sa existe nici un fel de presiune din partea mea.

My mind is at peace... for now. :)

Startul este de bun simt, nu vad multe echipe pornind in alergare, dar noi suntem mai in spate, poate n-am vazut eu bine. Se merge grupat pe urcarea pe valea Ialomitei spre Omu. Ma surprind gandind ca ma enerveaza sa merg asa incet. Stiam ca o sa se intample asa si ma abtin sa nu maresc ritmul.


Imediat dupa start

In tura de antrenament cu o saptamana inainte am pornit putin mai tare de la Gura Diham. Claudia a inceput sa respire greu zicind ca asa face ea pana se incalzeste. Pe urma pe Bucsoiu am avut nevoie de cateva pauze. Acum nu trebuie sa gafaim. Efort constant si controlat. Chiar daca asta inseamna sa stam in rand, sa nu depasim prea mult, ceea ce mie mi se pare foarte greu de facut, dar tac.

La un moment dat nu rezist si dau sa trec pe langa fata din fata mea. Chiar cand traversam un parau. Alunec si ma duc doi metri la vale pe pietre prin apa. Scap teafar dar cam sifonat. Atat imi trebuia ca sa ma calmez :)

Spre vf. Omu prima oara
Spre Omu ne mai rasfiram si multi se opresc pentru o pauza mai lunga in checkpoint. Noi stampilam foaia de concurs la 1h36 de la start si incepem coborarea spre Valea Cerbului unde Claudia incepe sa ma alerge putin.

Coborare pe Valea Cerbului
Ma surprinde sa vad aici echipa fratilor Mihu si aflu ca probleme mai vechi la piciorul unuia dintre ei (sorry, nu reusesc sa imi dau seama care) il impiedica sa alerge. Am toata admiratia pentru ei ca au luat totusi startul la aceasta cursa.

Ne intalnim cu echipa Tantarilor, pe care i-am recunoscut abia la sfarsit ca fiind prietenii Alinei cu care ne-am intalnit in tura de antrenament. Merg foarte bine, dar Claudia tot alearga asa ca ii intrecem si ajungem in poiana Costilei.

Din pacate ratam scurtatura spre Gura Diham si ajungem destul de repede in drumul de masina spre cabana. In spate nu se mai vede nimeni si ne gandim ca cei pe care i-am depasit au luat-o pe scurtatura. Data viitoare o studiem si noi mai bine. :)

La Gura Diham ajungem dupa 1h46 de la Omu. Vreo doua echipe sunt asezate pe scaune si un concurent se vaita lung ca ce prost au mers, ce incet. Concursul asta devine o provocare mentala pe la mijlocul urcarii spre Bucsoiu, iar o asemenea atitudine e sabotaj curat.

Am constatat, dupa cum am mai relatat pe aici, ca detasarea ocazionala de cursa si meditatia asupra momentului prezent te calmeaza si face foarte bine la moral. Asa ca am o conventie cu Claudia. Cand unul  vede ca celalalt se ia prea in serios striga "Prezent?". Este momentul in care trebuie sa alungi toate gandurile si sa te concentrezi doar pe placerea data de efortul fizic in mijlocul naturii. E inviorator sa o aud, cand eu credeam ca nu mai poate, cum imi striga "Prezent?" din spate.

Dupa Gura Diham incepem sa vedem urmarile unor urcari prea rapide la Omu, depasind echipe pe care se vad clar urmele oboselii. Fiecare depasire ne da un impuls suplimentar, simt cum motivatia Claudiei creste si mentinem un ritm foarte bun pana la Prepeleac, 1h49 de la gura Diham.

In tot acest timp Claudia nu scapa de mine, sunt bau-bau cu nutritia. La fiecare ora o intreb daca a mancat si ma tin de ea pana vad ca termina. Geluri pe urcari, sandvisuri si batoane pe coborari, cand ritmul cardiac este mai scazut si permite o digestie mai buna.

Pe urcarea Bucsoiului mergem in continuare conectati prin coarda pana cand incepe sa fie mai abrupt.


Aici desfac temporar coarda care ne leaga si trec in spate la impins. Claudia a facut un pas mai lung pe urcare si a inceput sa o doara genunchiul asa ca mergem cu pasi mici, si incerc sa ii preiau cat mai mult din greutate atunci cand trebuie sa urce cate o zona mai abrupta.

Cand iesim din "jungla" in zona abrupta, in fata apare bunul meu prieten Edi Petrov. Ce bine ca mai putem schimba si noi o vorba, desi nu prea mai avem suflu. Partenera lui e micuta, usurica, foarte buna pe urcari si il cam lasa in urma. Dar el o ajunge pe coborari, asa ca pana la urma lucrurile se echilibreaza.


Ajungem la Omu a doua oara (fix 2h de la Prepeleac) si bem cateva pahare de energizant. Apa avem, am facut plinul la Poiana Izvoarelor, avertizati fiind ca pana la Poiana Gutanu nu mai sunt deloc izvoare. Claudia nu simte nevoia de odihna. Este impulsionata ca am depasit cel putin 10 echipe de la Gura Diham si vrea sa pastram avantajul. Ne odihnim intr-un mers usor.

Urmeaza ceea ce mie mi s-a parut partea cea mai frumoasa din traseu, cam 3-4 km de plat si coborare usoara, perfect pentru alergare, imediat dupa vf Omu pana in saua Batrana.

Spre saua Batrana
Deja ne uitam destul de des inapoi sa vedem daca suntem ajunsi de cineva. Pana aici nu ne-a interesat pe ce loc suntem, dar cand am vazut cate echipe de mixt cu fete bune am depasit am prins dorinta de a ne mentine avantajul.

Coboram spre Poiana Gutanu, prima oara cand trec pe aici si ma gandesc ce prost am fost ca nu am ajuns pana acum pe partea asta a Bucegilor, pentru ca frumusetea locului iti taie rasuflarea. Coborarea e totusi destul de dificila, mult pietris, nu mai alergam ci avem grija sa nu cumva sa calcam stramb.


Coborarea spre Poiana Gutanu
Inainte de checkpoint gasim un izvor ascuns si fac plinul de apa pentru ca o terminasem si simteam nevoia. Pierd destul de mult timp pentru ca incerc sa umplu sacii cu apa de la un firicel minuscul de apa. Am facut 1h45 de la Omu pana aici.

La checkpoint in Poiana Gutanu intrebam pe ce loc suntem si aflam ca suntem 7 la mixt ceea ce ne bucura foarte tare. Fizic ne simtim amandoi foarte bine, moralul e sus si plecam bine dispusi pe ultima bucata de traseu.

Pana in saua Strunga eu ma simt foarte bine si am chef sa mergem mai repede. Nu mai avem pentru ce ne pastra resurse. Dupa aia urmeaza coborare, asa ca putem sa ii dam cat putem de tare.
Facem fix 48 de minute din Poiana Gutanu in Saua Strunga, punem stampila la checkpoint si incepem coborarea spre finish.

Aici drumul trece fix printr-o stana. In fata la 500 m vedem stana si o echipa care tocmai trecea prin ea. Ulterior am aflat ca era o echipa de mixt si ca au luat-o la goana cand ne-au zarit. Tricoul turcoaz al Claudiei a dat-o de gol :)
Noi fuseseram sfatuiti sa ocolim stana, dar vazind ca cei din fata noastra n-au nici o problema cu cainii, am trecut si noi la fel.

In spatele nostru nu se mai vedea nimeni la mai mult de 1 km, asa ca nu am avut nici un motiv sa ne mai grabim. Am parcurs la pas drumul pana la Padina, unde am ajuns la 55 de minute de la Strunga, si 10h33 de la start.

A fost o tura destul de lunga, dar din fericire nu am avut niciuna din problemele de care ma temeam la inceput. Nu ne-am accidentat, nu ne-a fost rau, nu ne-am ratacit, si amandoi ne-am mentinut starea de buna dispozitie aproape intreg parcursul, ceea ce a facut ca tura sa ni se pare la amandoi extrem de reusita. Locul 7 obtinut a fost un doar un bonus.

Cu toate ca am terminat impreuna cu Claudia tura de la hobby, 7500 e "unfinished business" pentru mine. Si va ramane asa pana cand vom termina tura lunga.

Multumim echipei CPNT!

Multumesc lui Boti Simon si Silviei pentru pozele pe care mi-am permis sa le folosesc aici!

joi, 14 iulie 2011

Despre sport si muzica




Cateodata alerg prin oras pe inserate sau noaptea. Ma uit la oameni. Tineri iesiti la distractie, cupluri la plimbare, clientii din restaurante, oameni ai strazii, prostituate, taximetristi, smart casuals, uneori cate un alt alergator. Ma uit la cladiri, afise, vitrine, lumini si umbre. Observ orasul asa cum nu il vad cand ma duc la serviciu, sau merg undeva cu treaba. Nu ma grabesc, nu ma uit la ceas, nu ma intereseaza viteza, nu simt efort.

Stradute linistite, parcuri, sau zone aglomerate, noaptea orasul are un farmec aparte, iar traversandu-l in alergare parca ma disociez de corpul care devine doar un vehicul pentru constiinta mea observatoare.

Uneori alerg nu pentru ca trebuie sa devin un alergator mai bun. Uneori alerg doar in cautarea unei stari de spirit, o stare de prezenta intensa, greu de explicat. Nu judeci, nu gandesti... doar simti, constientizezi si existi.

Acestea sunt momentele cand gasesc o placere deosebita in a asculta muzica. O muzica potrivita reuseste sa amplifice senzatiile si sentimentele pe care le traiesc, si nu ma absoarbe intr-atat incat sa nu mai observ ce este in jurul meu.

Cand alerg in oras ascult la o singura casca, cu volum mic. In felul asta aud foarte bine masinile, cainii si toate zgomotele orasului, este bineinteles mult mai sigur. Am vazut alergatori, ba chiar si biciclisti cu ambele urechi acoperite de casti, si mi-au trecut tot felul de imagini negre prin cap... deosebit de periculos.

Alergatul la intensitate este cu totul altceva. Intreaga mea atentie este indreptata spre corp, nu mai observ aproape nimic din exterior. Poate sa vina Papa sa se aseze pe banca langa pista de atletism, nu cred ca l-as vedea. E o cautare continua dupa resurse fizice si psihice pentru a mentine tempo-ul ridicat pe durata propusa.

Muzica la aceste alergari intense ma scoate din ritm, am testat. Posibil sa fie si din cauza ca imi place sa ascult muzica cu schimbari de ritm, si nu totdeauna foarte rapida. Unii merg bine cu o muzica mai rapida si monotona (poate chiar apropiata ca ritm de cel cardiac) dar cum nu prea ascult asa ceva, mai bine renunt la muzica pentru acest gen de alergari.

Muzica in timpul concursului... depinde de teren, distanta, tipul concursului.
Imi place muzica pe ultima parte a unui maraton, sau la maratoanele cu putini spectatori. Pe urcarile de la maratoanele montane, mi se pare ca reusesc sa trag mult mai tare cu o muzica buna. In restul timpului ma pot lipsi foarte bine de ea, atmosfera de concurs sau frumusetea naturii reusesc sa imi tina atentia treaza si alunga posibila monotonie.

Caratul unui player si al castilor, fara sa te incurce in timpul alergarii, poate fi destul de tricky. Asa ca ma gandesc putin inainte de cursa. Chiar sunt portiuni unde am foarte mare nevoie de muzica? Daca nu, atunci nu ma mai complic, ascult inainte de concurs pentru motivare iar in timpul alergarii mai fredonez sau derulez cate o melodie in minte.

La bicicleta merg cu muzica doar la turele lungi de peste 4-5 ore, mai ales pe drumuri foarte cunoscute si monotone. Folosesc o singura casca si volum mic. Uneori ascult stiri sau cate o emisiune, ceea ce mi se pare mai greu de facut in timpul alergarii, dar pe bicicleta e foarte bine.

La inot am visat mult timp sa pot asculta muzica, mai ales cand aveam de facut seturi lungi, de 2000-3000 de metri, in bazin. Cineva a aflat de visul asta si mi-a facut cadou un Finis SwiMP3.

La inceput mi-a placut, dar de multe ori am avut surpriza sa il ating din greseala si sa deranjez pozitia ochelarilor, rezultatul fiind ca mi-a intrat apa in ei. Nu are nici un fel de semnalizare pentru cata baterie mai ai si nu pare sa tina foarte mult, trebuia sa il incarc inainte de fiecare sedinta de inot pentru a fi sigur ca nu se opreste brusc.

Nu reusesc niciodata sa il fixez in pozitia optima si din cauza asta se aude destul de slab. Este inca o chestie pe care trebuie sa o pui la incarcat, sa ai grija unde o tii, sa nu ii pierzi capacelul de la mufa USB. Un stres in plus.

Seturile la inot de genul:

 - 10x25 incalzire
 - 10x25 exercitii
 - 8x100 moderat
 - 8x100 threshold
 - 10x25 kicking
 - 10x25 cooldown

mi se par mult mai putin monotone decat ce faceam inainte, si anume inotat continuu cate 100-120 de bazine. Antrenamente de genul acesta necesita mult mai multa concentrare, si ca in cazul alergarilor intense, mi se pare ca muzica distrage.

Acestea sunt motivele pentru care am ajuns sa folosesc foarte rar muzica la inot.

Ce sa mai... ascultatul muzicii in timpul sportului a generat destul de multe dezbateri, parerile sunt foarte impartite si fiecare are dreptul la a lui.

Destul de complicat, dar ceea conteaza cu adevarat e simplu. :)
Ajungi seara acasa, pui un sort, un tricou, te incalti, legi sireturile. O suta de mii in buzunar, cheile, eventual playerul + castile (una singura in ureche) si ai iesit.

Un kilometru sau 20, nu asta e important. Important e sa alergi asa cum iti place tie, nu cum zic altii ca ar trebui sa fie.

Mai jos e playlistul meu, enjoy (or not) ! :)



Train smart!

duminică, 26 iunie 2011

Ironman Oradea - Cursa

In ciuda titlului acestui post, aici n-o sa vorbesc strict despre cursa, ci si despre ce s-a intamplat cu o saptamana inainte.
Asta pentru ca 50% din placere a fost competitia asta mult asteptata, iar 50% a fost sa petrec timp si sa-i cunosc mai indeaproape pe Razvan, Cristi Hanga, Alex, Mitza si Robert.
Si nu in ultimul rand, 50% au fost toate lucrurile fun care s-au petrecut in aceasta saptamana. :)

So here it goes....

Saptamana de dinaintea unui Ironman este decisiva.

Mai ales daca cu doua-trei saptamani inainte bagi niste concursuri nu tocmai indicate in pregatirea finala a unui Ironman, cum ar fi Tour de Pays de Caux - 90 km alergare pe asfalt, 6 etape, 4 zile - sau triatlonul Fara Asfalt - 800m inot, 10km alergare, 35 km MTB.

Aceasta saptamana poate fi perioada in care scapi un pic de oboseala acumulata si reusesti sa te mentii, sau poti da cu piciorul la saptamani de antrenament, daca recuperarea este insuficienta.

In aceste zile regula cu "asculta-ti corpul" nu mai functioneaza asa de bine. Asta pentru ca organismul, dupa doua-trei zile de pauza sau antrenament moderat, se recupereaza suficient incat apare dorinta de a relua antrenamentele intense si lungi. Timp de luni de zile, a fost obisnuit sa lucreze cu o anumita oboseala acumulata, cu ferestre mici de recuperare. I-am dat recuperarea, acum vrea din nou la treaba, asta a invatat.

Dar nu de antrenamente grele e timpul acum, ci de si mai multa odihna. Este momentul sa nu mai asculti ce zice corpul, si mai degraba sa te tii de un program prestabilit, cu antrenamente intense, dar foarte scurte. Chiar daca termini antrenamentele simtind ca nici nu ai inceput, aminteste-ti ca acum less is more.

Desi stiam aceste lucruri, si eram avertizat ca asa se va intampla, toata saptamana de dinaintea concursului am avut impresia ca m-am lasat pe tanjala. Exista tentatia puternica sa mai fac inca un interval, inca 10 minute, inca, inca... Am cazut si eu un pic in capcana si am facut mai mult decat trebuia, dar aici trebuie sa dau vina pe anturajul super competitiv cu care m-am inconjurat saptamana asta, si pe o mica problema de orientare. :)

Marti a fost plecarea la Oradea. Dupa un ultim inot matinal in bazin, urc si eu cu putine emotii bicla pe masina lui Razvan. Emotiile mi-au venit de la faptul ca de pe suportul unde o asezam eu zburase 29er-ul lui Marian  cu cateva zile inainte pe autostrada. Dar una e un MTB mare si aerodinamic ca un dulap, si alta e o bicla de contra-timp. Pentru linistea mea sufleteasca, am asigurat folosind si cateva coarde elastice, si gata, Oradea here we come!

Prima oprire, Brasov, unde ne intalnim cu Mihai Baractaru si Alex Diaconu pentru o urcare in Poiana. Desi aveam doar un tempo de 24 de minute in plan pentru bicla de azi, pana la urma au fost 40 de minute de urcare sustinuta. Hmmm, ok... am inceput saptamana bine, ma menajez super! M-am consolat un pic ca macar am fost tot timpul cu ochii pe puls, incercand sa il tin acolo unde ar fi fost la un tempo obisnuit, in jur de 140. Eram hotarat sa raman singur in ritmul meu daca trebuie, dar baietii au fost super. Desi pentru ei ritmul era probabil undeva intre penibil si usor, am mers impreuna pana sus. Razvan se simtea bine si am impresia ca ar fi tras mai tare, dar probabil si-a zis ca stie nebunul asta ceva :)

Baietii ar fi coborat si in Rasnov putin... ca sa urce la loc, iar in programul de azi mai era si o alergare de vreo 7km prin Tampa. In orice alta saptamana as fi zis "fantastica primire, baieti, asa da ospitalitate brasoveana!", dar acum am zis pas, mergeti voi, astept aici. Sunt sigur ca pana la urma nu asta, ci faptul ca se apropia ora 6 seara l-a convins pe Razvan ca e cam timpul sa ne intoarcem la masina.
Nu insa fara o mica "surpriza" de la gazdele noastre Alex si Mitza ...

Convins ca dupa coborarea din Poiana (viteza mare, adrenalina...), vom pedala relaxati pana la masina, intram pe o straduta in usoara urcare. Alex zice ceva care ma ingrijoreaza un pic: "nu schimba de acum pinioanele ca nu e bine...". Ce-a urmat a fost o "mica" urcare de vreo 800 de metri cu panta 20+, in care am auzit cum mi-au pleznit sigur vreo doua vene in cap. :)
Una peste alta, a fost o iesire chiar foarte frumoasa.

Am fost foarte impresionat de simplitatea si bunatatea acestor doi triatlonisti de varf, de camaraderia lor si de dorinta pe care o au de a-i ajuta pe ceilalti, in ciuda sportului extrem de individualist pe care il practica, si a vietii lor deloc usoare ca sportivi in Romania.

Am continuat drumul spre Oradea. Obositor, dar foarte placut. Doi maniaci cu sportul, fara prietene, mame, sau alte persoane care trebuiesc menajate cu discutiile despre antrenamente, echipament si alte lucruri despre care cred ca am putea vorbi non-stop. Si asta am si facut, pentru prima data fara victime colaterale. :)
Ajungem cam terminati (mai ales Razvan care a condus aproape nonstop), dupa ora 12.

Miercuri m-am trezit cu noaptea in cap. Si Razvan la fel. Eu de la obisnuinta, el de la cocosi. Fac socoteala, aproape 6 ore de somn, ouch... Serile urmatoare cu gainile ma culc!
Ne echipam de alergat si mergem in recunoastere la parcul Bratianu, unde urma sa aiba loc tura de alergare. Eu fac 3 ture, adica 15 minute de tempo la 4:25/km, atat aveam in program. Razvan abia s-a incalzit si mai face vreo 5 ture pe la 3:50-4:00/km. Stiu ca e un alergator mult mai bun ca mine, dar nu pot sa nu ma uit putin stramb, eu as fi stat mai cuminte. Dar tac, nu vreau sa-l sacai, el stie ce e mai bine pentru el. :)

Dupa pranz mergem in mult-asteptata recunoastere de bicla. Cald al naibii. Nimerim traseul dupa indicatiile lui Cristi, si ajungem la lac, dupa ce coborim "ciresul" lui Istvan, o panta de vreo doi km, de 10%, ce ne va astepta fix la sfarsitul celor 180 de km la bicla. Aruncam o privire lunga la ierburile ce impanzesc jumatate de lac, si imi imaginez versiunea acvatica a partii de bicla de la Fara Asfalt. Razvan se uita cu indoiala la portiunea pe unde va trebui sa iesim din apa, un dig abrupt. Oare vor sa ne traga cu funia pe aici?

Ok, sa continuam, intram in bucla de bicicleta si o luam spre capatul cel mai indepartat. Dupa urcarea in Cetariu, nu facem la stanga pe drumul care trebuie ci continuam inainte. Pana sa ne dam seama de greseala mai facem cam 6 km de urcat si coborat un asfalt prost, ce ne sapa moralul... rau.
Dupa 4 pante urcate din picioare ma panichez si il sun pe Gabi Ursu: "- Bai... (pauza dramatica)... ai de capu' meu! E numa' urcat si coborat, pune pinoanele alea mari! Si te rog mult, fa-mi si mie rost de o caseta 12/27... ca sunt pe 25 si rup schimbatorul cautand un pinion mai mare!"

Realizam cu naduf si usurare ca am gresit si ne intoarcem in Cetariu. Iar aceleasi pante... am incercat sa ma menajez, am urcat cat am putut de incet, dar picioarele deja sunt grele. Intram pe drumul bun, terminam bucla de 24 de km si vedem ca traseul in ansamblu nu-i chiar asa de greu cum am crezut. Locurile prin care trecem mi se par minunate, trafic foarte putin. La intoarcerea in Oradea gresim drumul si iesim in centrul orasului. Clar o sa avem probleme de orientare daca nu se marcheaza bine.

Joi dimineata. Iar sase ore de somn, plus o usoara febra de la urcarile din ultimile doua zile, not good.
Azi inotam. Dar nu in bazin. Ca nu e voie fara analize medicale. Istvan ne sugereaza sa mergem la strand. Mergem si descoperim ca strandul municipal din Oradea e foarte frumos. Cateva bazine mari, unul plin de copii, unul de batrani si unul gol. Acolo ne delimitam un culoar imaginar de 25 si inotam relaxati pana incepe sa se aglomereze. Chiar a fost bine, nu-mi imaginam ca poti inota la strand.

La amiaza ne intalnim cu Cristi Hanga, care tocmai iesise din tura de 24 de ore de la serviciu, si iesim sa mancam si mai parcurgem o data traseul de bicla, de data asta cu masina. El cunoaste ca-n palma traseul, si sugestiile lui sunt binevenite.

Facem si o vizita la magazinul de bicle pentru ultimile maruntisuri, iar dupa amiaza ii culegem pe Alex, Mitza si Robert Gomoescu de la pensiunea lor din Baile Felix, si mergem toti sa inotam in lacul Fughiu unde s-a tinut anul trecut inotul. Cu putin noroc politia a ratat masina in care eram inghesuiti toti sase (probabil cea mai mare concentratie de Ironmani pe metru patrat inregistrata vreodata in Romania :) ), si reusim sa ajungem la lac.

E foarte cald si ne cam coacem in neopren, dar pana la urma iese o balaceala placuta si mai incerc sa ciupesc si eu cate ceva de la inotatorii mai experimentati din jurul meu.

Robert imi place mult. Nu are multe. Un costum de neopren peticit si vechi de opt ani, probabil aruncat de cineva, o cursiera fara pretentii, totul mult sub echipamentul majoritatii triatlonistilor amatori. Dar asta nu-l da inapoi, este de un optimism si o veselie iesite din comun. Nu-mi imaginez ca l-ar putea dobori ceva pe omul asta. La 21 de ani este la al treilea Ironman!

Seara se incheie memorabil... la un gratar! Si iar ma culc la 12, damn!

Vineri. Nu-mi vine sa cred ca doar o zi ma mai desparte de probabil cea mai grea incercare a vietii mele.
Incep sa vina si restul concurentilor, si cand ma duc la gara sa o iau pe Claudia ma intalnesc si cu Florin Leonte si Anca Moraru, veniti cu acelasi tren. Urmeaza sa stea amandoi tot la Cristi Hanga, oradeanul nostru generos, care a si venit sa ii ia direct de la gara.

Seara ne intalnim cu totii la lac, unde se preiau pachetele de concurs, si pe urma mancam o portie buna de paste la hanul Papp, in timp ce Istvan ne prezinta traseul.



Asez bicla in suport pe malul lacului si imi aranjez lucrurile in cutia cu numele meu pe ea. Imi place cum au facut aici. Fiecare are locul clar delimitat, si o cutie mare, frumoasa in care iti pui lucrurile pentru toate cele trei probe. Niste baieti vor sta in cort, langa bicle, pentru a le pazi.



Lasam biclele si echipamentul pe mana organizatorilor, dupa care mai fac o tura de traseu in masina impreuna cu Gabi si Alina pentru a le arata ce ne asteapta maine, dar nu reusesc sa le stirbesc optimismul. Alina are emotii mari. Vrea sa se vada iesita din apa. La bicla si alergare face fata foarte bine, iar dupa ce am vazut-o in apa la ultimile iesiri ale noastre la Fundulea, eu nu imi mai fac nici o grija pentru ea.

............................................................................................................................

Sambata, ziua cea mai lunga.

Ma trezesc la 4:00. Doua bidoane pline cu long energy ma asteapta cuminti pe noptiera. Dau pe gat unul si ma culc la loc. Acelasi lucru il fac la 5:00, cand incep sa misun. Mananc si cerealele in iaurt puse de cu seara la inmuiat. Topai un pic, picioarele sunt bine, nu mai sunt grele, ma linistesc.

Plecam la 5:30 spre lac, 12km, cu masina lui Gabi. Stooop! am uitat cipul! Ma trec fiori la gandul ca puteam sa nu imi amintesc pana la lac. Ce bine ca m-am obisnuit sa-mi fac mental trecerea in revista.

Ajungem la lac. E o dimineata frumoasa, cei cativa norisori anunta o zi calda. Incet incet apar concurentii.
In aer pluteste optimismul, nerabdarea si anticiparea unei zile pe care multi nu o vor uita niciodata.


Fiecare este concentrat, isi pregateste lucrurile, bicla, imbraca neoprenul. 


Cativa incearca apa, e buna, nu se pune problema frigului de data asta.

Incep si eu operatiunea de pregatire, mecanic. Am repetat-o in cap de multe ori. Umplu bidonul aerodinamic de 900 cu long energy. Imi lipesc 4 geluri mari de cadru, in buzunarul de la spate voi avea 5 plicuri de long energy si inca trei geluri mari la centura de numar. Planul de nutritie este un long energy si un gel pe tura. Plus ce se nimereste la punctele de alimentare. In total planuiesc sa consum in jur de 350 de calorii pe ora.
Trusa de scule e completa, am doua capsule de CO2, leviere, doua camere, multi-tool si pompa. Mai dau un cauciuc de rezerva si o camera tatalui lui Cristi care va sta la mijlocul traseului. Just in case.
Garmin, centura de numar, sosete de schimb la alergare, jambiere de compresie, totul e la locul lui.


Startul este nemtesc (sau la fel de bine zis, unguresc :) ), la 7:00 fix.
Plec de undeva din dreapta grupului de inotatori, si sunt foarte atent. Eu nu vreau sa incomodez pe nimeni, nu trag de nimeni, si nu lovesc. Si incerc sa nu fiu lovit.



Spre sfarsitul primei ture incetinesc un pic si imi intru in ritm. E foarte confortabil asa, simt ca alunec bine, si vad ca balizele trec destul de repede pe langa mine. Ma simt chiar foarte bine, si intru in transa. Atat de bine incat uit la ce tura sunt. Ma lipesc de un costum Orca, si mergem impreuna. Ma gandesc ca el o sti la ce tura e :)



Ies din apa odihnit. Robert imi spusese ca nu trebuie sa risipesc mai mult de 10% din energie pe inot, si asa ma simteam. Totusi sunt un pic dezamagit, mai sunt doar 6 bicle in stand, stiam din lista inscrisilor ca suntem 17 la start. Simt ca n-am inotat foarte prost, desi m-am menajat destul. Inseamna ca sunt multi buni la inot. :)

Nu stiu cat a durat tranzitia dar a fost rapida. Am executat mecanic o lectie mult repetata. Tot ce trebuie sa iau e pus in casca. Da jos neoprenul, ia centura de numar, baga nutritia in buzunarul de la spate, ochelarii pe nas, casca pe cap. Beau 0.5L de long energy lasat intr-o sticla, iau si un gel si fuga cu bicla afara din tranzitie.
O vad pe Claudia si ma inveselesc. Ne vedem la alergat, in curand!



Intru in traseul de bicla si incep turele. Planul aici este ca prima ora sa mi se para al naibii de usor, asa ca nu ma grabesc deloc. Il vad din sens opus pe Razvan, pare ca are jumatate de tura avans, si acum distractia mea e sa calculez cate minute are in fata. Banuiam ca va merge foarte bine la inot, dar chiar douazeci si trei de minute avans... :)

Razvan in actiune!

In varful dealului la Cetariu, multe figuri cunoscute, printre care Geta, sotia lui Mugur, si tatal lui Cristi Hanga. O admir pe Geta pentru suportul fata de sotul ei. La fiecare cursa e acolo, si imortalizeaza cele mai frumoase momente. Ca sa nu mai spun ca m-a incurajat si pe mine la fiecare tura, si la alergare la fel. Stiu ca nu i-a fost usor sa stea atatea ore acolo si ii multumesc de o mie de ori.



Cristi e in fata mea, la vreo 10 minute, iar in curand apare si Florin Leonte pe traseu. Se vede ca e bucuros ca a scapat din apa si a trecut la elementul lui forte. Ma intreb cat o sa ii ia sa ma ajunga, si memorez punctul in care ne intersectam.

Florin Leonte recupereaza repede

Cristi, dupa tine vin! :)


Imi place mult coborarea de dupa Cetariu. Cristi mi-a zis ca el nu se atinge de frana aici, si incerc sa nu ma ating nici eu. Intr-adevar, merge foarte bine, cobor cam cu 55-60kph. Vizibilitatea este foarte buna in curbe, nu-s masini, ma simt in siguranta.

Voluntarii de la capetele traseului sunt fenomenali. Te intampina cu pahare, sponser, apa, ce vrei tu.  Au si gheata cuburi, multa. Pe la tura a treia imi vine ideea sa-mi burdusesc picioarele cu cuburi de gheata, imi amintesc vag ca am vazut asta undeva. Bag cuburile pe sub costum si in fata si la spate, ah ce bine e! Un cub de gheata mi-l asez pe casca si se topeste incet racindu-mi capul.

Au fost sapte ture, toate aproape identice pentru mine, si toate facute in jur de 48 de minute, cu mici variatii.

Cei de la half au disparut destul de repede si am ramas destul de rasfirati. Dupa doua-trei ture stiam cum merge fiecare, si unde ii intalnesc. Razvan mergea foarte bine, cu aproximativ un minut-doua mai bine pe tura. Leonte si mai repede, recupereaza cele douazeci de minute pe care le aveam in fata lui de la inot in 4 ture, deci merge cu 5 minute mai bine pe tura. In schimb fata de Cristi vad ca recuperez incet incet din cele 10 minute pe care le avea avans, iar de Mugur ma indepartez usor, probabil se pastreaza si el cat poate pentru alergare.

Tot felul de calcule de-astea, nutritia, respectarea ritmului, variatia terenului, intalnirea cu cunoscutii din varful dealului care ne incurajau, toate astea mi-au tinut mintea foarte ocupata, nu mi-am dat seama cum au trecut orele.

Pe final lui Florin Leonte vad ca nu ii e bine, sta din ce in ce mai mult in punctele de alimentare, unde il si depasesc la penultima tura. La fel trec si de Cristi, vad ca are probleme cu stomacul. Imi pare rau sa vad ca sufera, dar se tine bine si chiar reuseste sa zambeasca cand ne intersectam. Stie ca trebuie sa termine, no matter what, mi-a fost foarte clar asta de cand l-am cunoscut. Cred ca la dorinta Cristi a fost locul 1.

Vine "ciresul de pe tort" (zis si "bomboana de pe coliva" , © Mugur), urcarea finala spre traseul de alergare ... nu imi aminteam sa fie asa lunga. Vroiam sa pedalez in cadenta, sa pregatesc picioarele de alergare, dar uite ca iar trebuie sa ma ridic din sa si sa-i dau la deal.
Trec printr-o perdea de fum de mici, cand era urcarea mai "dulce". Atunci mi-a venit sa-mi iau jucariile si sa ma duc acasa, this is too much!

Ajung la parc, si ma bucur de o primire zgomotoasa care imi ridica pulsul cu vreo 10 batai. Vad ca Pisicile Verzi - Ana, Claudia si Luminita - au terminat si sunt foarte vesele. Sper sa le tina inca 4 ore sa ma molipseasca si pe mine cu veselia lor.
Eu ma simt bine si ma bucur sa simt pamantul sub picioare. Dar oare cum se simte alergarea?
Nu ma grabesc sa aflu. Imi incalt incet pantofii de alergare, beau ceva, vizitez buda. Vorbesc cu Istvan, care venise sa ma intrebe de sanatate, multumesc, sunt foarte bine!

Arat mult mai rau decat ma simt :)

Incep alergarea. Un pic cam intepenit la picioare, mi-e greu sa ridic calcaiele sau genunchiul si alerg ca pe niste scanduri, dar inaintez bine. Ma tenteaza chiar sa o iau mai tare si ma alatur lui Razvan, aflat deja la tura a 6-a. Vad repede ca nu are chef de vorba, e in lumea lui deja si nu vreau sa-i stric concentrarea. O las mai moale si incerc sa aplic strategia de la bicla, care a mers foarte bine. O sumarizez in trei cuvinte: prima ora, usurel.

E umbra si placut, caldura zilei parca s-a mai dus si sunt mai multi nori. Imi imaginez ca sunt in parc, la un antrenament de recuperare si ma bucur de clipa prezenta. Concurs, rezultat, oboseala, dispar toate, ramane doar inaintarea ritmica, fosnetul frunzelor, sunetul respiratiei. Incerc sa pastrez starea asta cat mai mult, cat inca imi e usor.

Istvan la suport moral
Trec turele si ma astept sa se intample ceva. Sa intepenesc, sa ma prabusesc, sa ma dezintegrez. Inaintez in necunoscut. Il prind pe Robert, a incetinit mult. Ma intreaba la ce tura sunt, a 9-a. Aaa, dupa a 12-a o sa simti! Vrea sa intreb: ce, ce o sa simt? Dar ma abtin, hai sa nu ma demoralizez acum.


N-a fost tura a 12-a ci pe undeva la tura 16. Oricum, Robert a nimerit pe aproape. Am simtit ca vreau sa... merg! De atunci am inceput numaratoarea inversa a turelor, si ... auto-pacalirea.

Imi zic: dupa trei ture, hai ca merg una. Trec alea trei si dupa ultima alimentare merg 20 de secunde timp in care imi fac auto-sugestia: te simti bine, mai ai resurse, hai, ca uite ce frumos te incurajeaza toti, si daca te chinui un pic il ajungi si pe cel din fata ta, uite ca s-a oprit sa mearga, hai ca asta e momentul pe care l-ai dorit, traieste-l!
Incep sa alerg si imediat simt o gratificare psihologica. Am reusit sa depasesc un moment de cadere.
Phase one complete!

Chestia este ca nu ma pot pacali si a doua oara cu aceeasi smecherie, asa ca trebuie un pic de imaginatie.

Ai trecut de jumatatea distantei, ca rasplata poti alerga mai incet trei ture... si mai ai doar 15!
Mai sunt inca 4 ture pana mai sunt doar 10 ture :)
Doar 10 ture! Ultimile 6 le poti merge. Chiar nu o sa fie mare diferenta la timpul final.
Ultimile 6, asta inseamna doua bucati de cate trei... lejer.

Astea au fost cateva bucati din dialogul meu mintal. Cred ca multi dintre putinii mei cititori vor recunoaste unele dintre ele. Nu e nimic nou, dar putini se gandesc la importanta acestei tehnici, nu o vad prea des dezbatuta prin revistele de alergare.

Ca sa teoretizez putin (o nevoie compulsiva de-a mea), auto-pacalirea are trei faze, doua sunt voluntare, ultima o face creierul, automat:

1. Smecheria - gaseste ceva care sa pacaleasca creierul ca urmeaza o pauza. Atentie, trebuie sa o crezi!
2. Auto-sugestia - agata-te de tot ce poti ca sa crezi ca te simti mai bine decat esti in realitate si ca nu ai nevoie de pauza.
3. Gratificarea psihologica - creierul simte ca ai depasit un moment de cadere si te simti impulsionat sa continui.

Intre momentele de dialog interior, mai reusesc sa schimb cate o vorba cu colegii de suferinta. Pe unii ii ajung si vad ca nu se simt deloc bine. Ma simt un pic vinovat ca mie mi-e bine, dar ma gandesc ca ei vor avea parte de un finish mult mai satisfacator, si incerc sa le spun ceva care sa-i ajute.
Dar uneori simt ca mai bine e sa tac ...

Intru in ultima tura si dorinta de a termina mai repede este brusc inlocuita de nostalgie. Acum nu-mi vine sa cred ca se termina. Dar hotaraste-te bai omule ce vrei! :) Vreau sa se termine si sa nu se termine, vreau sa se opreasca timpul cand sunt la 10 metri de finish, asta vreau.


Alerg ultima tura cu Mugur, el mai are inca 9 ture. Nu vreau sa termin langa el, ma gandesc ca poate l-as demoraliza putin (cand zic "demoraliza" nu e din cauza ca ar fi vreo competitie intre noi la acest gen de concurs, ci pur si simplu ma refer la un aspect psihologic pe care l-am simtit chiar si la antrenament, cand cineva se opreste langa mine, eu mai avind inca de tras mult).

Asa ca ii zic: Mugur, eu bag sprintul de final! ... si o iau la goana. Dar probabil ca ceea ce mi se parea mie goana e un jogging mai saltaret, ca il aud din spate: "Pai ala e sprint ba?!". Ma amuza si ma bucura ca mai are chef de glume, dupa tot ce a indurat.





Trec linia de sosire, in extazul cel mai pur. Ma indrept imediat catre cei care m-au incurajat fantastic, Ana, Claudia, Alex Fodor, Elena, Istvan, Gabi, Alina, Alex Diaconu, Laura, voluntarii, si toti pe care i-am simtit tura de tura aproape. Ei mi-au dat forta sa-mi depasesc caderile, si am simtit uitandu-ma in ochii lor ca traiesc si ei o parte din bucuria mea.


Va multumesc tuturor!
Ma ingrijorez cand ii vad pe Razvan si Mitza pe targa, dar ma linistesc, sunt pe maini bune si n-au patit nimic serios, doar hipoglicemie. Procedura e standard.
Ma gandesc ca baietii astia chiar au tras, nu gluma.



Aproape toti au terminat cursa, rand pe rand, dar la nici unul nu am vazut fericirea din ochii lui Cristi Hanga. Cred ca l-a dorit si a suferit cel mai mult dintre toti, a avut numeroase caderi pe care le-am vazut indeaproape dar si-a revenit de fiecare data. A trecut linia de sosire cu lacrimi in ochi si familia l-a prins in brate.
Mi-a placut mult de tatal lui, a trait trup si suflet alaturi de el.
Bravo Cristi & Co!



Inchei cu o ultima recomandare pentru oricine vrea sa faca un half sau un full Ironman.

Veniti la Xterra Ironman Oradea! Este greu. Este deal. Este cald. Este lung. E o nebunie.
Dar peisajele... voluntarii ... concurentii cunoscuti... incurajarile prietenilor, familiei ... organizarea ... priceless!

Train smart!